foto Nica So.
țăran valah
Acest „exonim” (denumire străină dată de alte popoare: vlachs sau wallachians în engleză, Walachen în germană, oláh în maghiară, βλάχοι în greacă, воло́хи în rusă, valaques în franceză, valacchi în italiană sau valacos în spaniolă) desemna, în limbile respective, populațiile romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, de o parte și de alta a Carpaților, Dunării și Prutului, anume românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii.Denumirea βλάχοι (vláhoi) în greacă, a fost preluată în română sub forma Vlahi care, după crearea statului modern român, devine denumirea preponderentă a aromânilor, meglenoromânilor și istroromânilor, pentru a-i deosebi de români. Totodată, în domeniul istoriei, denumirile Wallachians, Walachen, Oláhok, Volohi, Valaques ș.a. sunt folosite de străini pentru a-i desemna pe Români, îndeosebi înaintea apariției statului modern român (dar și după), în timp ce pentru romanicii sud-dunăreni străinii folosesc alte denumiri (Vlachs, Aromunen sau Zinzaren, Vláchok, Vlahii ș.a.).
„Vatra străromână” a Vlahilor este controversată, fiindcă sursele nu-i menționează sub acest nume între romanizarea Traco-Geto-Dacilor și apariția cuvântului βλάχοι în scrierile cronicarului grec Ioan Skilițes din anul 976 apoi în „Compendiul” cronicarului bizantin Ghiorghios Kedrenos din sec. XI. De fapt, populația romanofonă era, până atunci, și aidoma populației elenofone și albanofone, inclusă în denumirea generală de Ῥωμαίοι („Romei” în sensul de „Romani”) cuprinzând toți locuitorii băștinași din fosta „Romanie” (Ῥωμανία, adică Imperiul roman de răsărit). Astfel Cassius Dio în „Istoria romană” nu menționează „Vlahii” ci scrie: „Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului, dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu - lângǎ țara tribalilor - țin cu plata birurilor de Moesia și se numesc moesi, afară de cei așezați foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie cǎ sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioarǎ în Munții Rodopi.”
Primele limbi romanice sunt atestate abia în perioada marilor migrații: franceza în 842 (Les serments de Strasbourg) și italiana în 960 (Carta capuana). Latina populară a vlahilor si românilor s-a manifestat mai pregnant in secolul al X-lea, fiind strâns legată de menționarea vlahilor/românilor in cronici (Ibn al-Nadīm, Mutahhar al-Maqdisi, Cronica lui Nestor, Gesta Hungarorum). În decursul timpurilor, s-a folosit pentru populația latinofonă balcanică denumirile de daci, geți și apoi de vlahi.
Secolul al V-lea
Scriind despre ambasadele lui Priscus la curtea lui Atila (probabil în Banatul de astăzi) din anul 448, istoricul Lisseanu arată că bizantinii au găsit sate cu case de tip colibă spre deosebire de corturile nomazilor. Localnicii se ocupau cu agricultura, fiind sedentari. În descrierea lui Priscus, localnicii sunt numiți sciți.
Istoricul Zosimos (Zosimos, Istoria contemporană, IV, 34) scrie: „Theodosius II respinse pe sciri și pe carpodacai …peste Istru.” Carpodacai e o mențiune a autohtonilor daci sau carpi din secolul al V-lea.
Într-o cronică rusă târzie, care preia date din alte cronici, numită „Cronica grecească" sunt menționați vlahii la funeraliile lui Attila.
Secolul al VI-lea
Prima mențiune a unui cuvânt romanic oriental (din Europa de sud-est) apare în cronica lui Theofilact din Simocatta, datând din anul 587 (episodul cu expresia „Torna, torna, fratre!”). Ulterior, Primul Imperiu Bulgar cucerește bazinul Dunărei de Jos și partea de răsărit a peninsulei Balcanice, despărțind astfel populațiile romanice de Imperiu care, între timp, devine din ce în ce mai puțin roman și din ce în ce mai grec. Apariția cuvântului βλάχοι (Vlahi) în scrierile lui Skilițes și în „Compendiul” lui Kedrenos este legată de lipsa lor din Imperiu timp de mai bine de două veacuri, datorată extinderii stăpânirii bulgare asupra teritoriilor locuite de romanofonii orientali, numiți Власи în bulgărește.
Filologul Ilie Gherghel, într-un studiu despre cuvântul „Vlahi” arată că denumirea cartierului Blachernae (Vlaherne) din Constantinopol vine de la vlahi și datează aproximativ din secolul al VI-lea; vlahii au avut o colonie lângă capitală.
Istoricul Theophylact Simocatta a scris despre Blachernae în legătură cu câteva evenimente din secolul al VI-lea, din timpul împăratului Mauricius.
Secolul al VII-lea
Isidor din Sevilla a scris în secolul al VIII-lea lucrarea Etymologiarum Libri Viginti arătând că „dacii” din vremea lui ar fi urmașii goților.
Cosmografia anonimului din Ravenna compusă după anul 680, „Dacia, care se numește și Gepidia” indică venirea nomazilor gepizi.
Secolul al VIII-lea
Istoricul Stelian Brezeanu scrie că primele date precise despre românii de la sud de Dunăre, numiți „vlaho-rinhini” (posibil „vlahii de la râul Rynhos”), apar într-un document istoric referitor la mănăstirea Kastamonitou, scris în secolul al XVII-lea, însă bazat pe o sursă bizantină din secolul al IX-lea. Conform documentului, în vremea iconoclasmului (secolul al VIII-lea) la Sfântul Munte s-au așezat treizeci de familii de vlahorinchini: „În zilele împăraților iconomahi, neamurile din ținuturile de lângă Dunăre, găsind prilej de dezordine, deoarece împărații cei nelegiuiți ai romanilor purtau război contra sfintelor icoane, pe atunci așa-numiții rinhini și, în limba celor simpli, vlahorinhini și sagudați, după ce au ocupat Bulgaria și s-au întins încetul cu încetul în diferite părți, au pus stăpânire și pe Macedonia. În cele din urmă au ajuns și la Athos cu femeile și copiii lor, căci nu se afla nimeni să le stea împotrivă și să-i înfrunte cu război”.
Secolul al IX-lea
Iosif Genesios a folosit denumirea de „geți” (getae) într-o relatare legată de participanții la răscoala lui Toma Slavul din anul 821. Scriind despre geți, Genesios s-a referit la un popor situat la nord de Dunăre, aflat sub ocupația slavilor.
O scrisoare a lui Emmerich din Elwangen către Grimaldus, abația St.Gall menționează românii nord-dunăreni cu numele de daci (anul 860): ...„gentes innumeras... Sunt his Germanique truces et Sarmata bellax-atque Getae nec non Bastarnae semina gentis-Dacorumque manus et Martia pectori Alani.”
Chiril și Metodiu au avut mai mulți discipoli în secolul al IX-lea, dintre care doi au propovăduit creștinismul în rândul slavilor rămași printre românii deja creștini din Tările Române: Jandov în Dacia (probabil Transilvania) și Moznopon în Alpibus Vallachicis (probabil Valahia Transalpina).
Secolul al X-lea
Constantin al VII-lea Porfirogenet a scris despre locuitorii din Dalmația, care își ziceau romani și vorbeau o limbă latină și care au fost alungați de slavi. Slavii îi numeau vlahi pe urmașii romanilor. Constantin presupunea că acest popor ar fi urmașul romanilor aduși din Italia în timpul împăratului Dioclețian. Este prima menționare istorică a vlahilor din Dalmația.
Anul 971
Cronicarii Ioan Skylitzes și de Georgios Kedrenos, povestind lupta dintre varegii lui Sveinald (Sviatoslav) cu Ioan Tzimiskes, menționa existența semănăturilor de grâu și mei în regiunile de pe malul stâng al Dunării, din vecinătatea Silistrei, lucru ce dovedește că această zonă era locuită de o populație sedentară. Încercuite în Durostor, oștile varegilor se aprovizionau noaptea cu aceste cereale și furaje transportate de pe malul opus al Dunării. Aceeași cronicari au scris că: „au venit la dânsul (în fața împăratului) din Constanția și din alte fortărețe ridicate dincolo de Istru, soli care cereau iertare pentru faptele rele săvârșite, predându-se împreună cu acele fortărețe; primindu-i cu blândețe, împăratul a trimis oameni să preia cetățile și oaste îndestulătoare pentru paza lor.”
O nouă mențiune a vlahilor apare la cronicarul Georgios Kedrenos și se referă la anul 976.
Kedrenos ne relatează despre ciocnirea dintre vlahi și bulgarii din Macedonia, în timpul revoltei bulgarilor împotriva Bizanțului, care a izbucnit la moartea împăratului Ioan Tzimiskes (ianuarie 976). Cronicarul bizantin ne informează că David (fratele lui Samuil, conducătorul revoltei) „a murit ucis de niște vlahi călători, între Castoria și Prespa, la așa-numiții «Stejari frumoși». Vlahii formau paza caravanelor de pe drumurile Balcanilor de sud și de vest și erau de partea împăratului.”
Lexiconul Suidas din secolul al X-lea arată că la acea vreme Dacii sunt numiti Pecenegi. Acest lucru înseamnă că de fapt pecenegii au ocupat vechea Dacie, care era locuită în acel timp de români.
În anul 938 Ibn al-Nadīm a publicat lucrarea Kitāb al-Fihrist (Indexul cărților arabe) în care a menționat „turcii, bulgarii, vlahii" (folosind termenul Blagha’ pentru vlahi) și alte popoare. Identificarea Blagha’cu românii a fost făcută de Dodge și Spinei. Denumirea de vlahi era deja utilizată încă din secolul al VIII-lea, când au fost identificati „vlahorinchinii” în Balcani.
Cronicarul arab Mutahhar al-Maqdisi, care a trait în secolul al X-lea, a menționat printre vecinii popoarelor turcice pe slavi, Waladj(vlahi), alani, greci și alte popoare.
Cronica lui Nestor descrie fapte din secolul al X-lea, arătând că nomazii unguri „au alungat vlahii (din Panonia și Transilvania) și le-au luat pământurile”. Datele despre vlahi din Cronica lui Nestor sunt confirmate de cronica Gesta Hungarorum.
Secolul al XI-lea
Vlahii sunt menționați pentru prima dată în Moldova cu ocazia unei bătălii care a avut loc pe Râul Alta în apropiere de Kiev în anul 1019. Vlahii au participat la războiul civil pentru conducerea Kievului luând partea unui principe local. În tabăra opusă vlahilor erau varegii (vikingii) care au consemnat mai prezența vlahilor în bătălie sub denumirea „Blokumenn”.
Vlahii din Moldova sunt menționați ca participanți alături de pecenegi (sau cumani) în bătăliile de la Chiraleș (Jud. Bistrița Năsăud) și Oradea Mică (Kisvarda) în Ungaria.
Vlahii sunt menționați în 1040 sub numele de „geți” și „daci” ca mercenari în Polonia, participând la război în vremea ducelui Cazimir.
Ana Comnena descrie românii în Alexiada folosind termenii vlahi, dar și daci: „dacii locuiesc pe pantele de nord ale munților Haemus (Hercinici, în unele traduceri), iar macedonenii pe pantele de sud.”
Kekaumenos, autorul lucrării Strategikon, a identificat vlahii cu dacii cuceriți de Traian.
Foucher de Chartres a menționat participarea românilor la Prima cruciadă din 1095, utilizând denumirea de daci. A mai menționat și că o parte din cruciați au trecut prin „țara ungurilor”. Chartres face astfel distincție între daci si unguri.
Secolul al XII-lea
Cuvântul „Vlahi” este folosit de Ghiorghios Kedrenos și de Nichita Honiatis relatând Răscoala Asǎneștilor din 1185: „împăratul Isaac Anghelos (1185-1195) [...] zgârcindu-se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruțare din propriile ținuturi; și a jecmănit, din meschinărie, și alte orașe din părțile Anhialos-ului (azi Pomorje, în Bulgaria) pe furiș, dar mai ales și i-a făcut sieși și Romeilor (bizantinii) dușmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau „misieni”, iar acum se cheamă „vlahi”. Aceștia, încredințați în nepătrunderea ținutului în care locuiau și bizuindu-se pe cetățile și posadele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s-au sumețit și altădată împotriva Romeilor. [...] După aceea misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți. [...] La început, vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și Asan...”
Ulterior denumirea „Vlahi” se răspândește în documentele istorice europene din Evul Mediu sub diferite forme : Walachen (germ.), valaques (fr.), vlachs sau wallachians (engl.), velascos sau valacos (sp.), velaci sau valacchi (ital.), volohi sau Włochy (rus., pol.), vlasi (serb., bulg.), oláhok sau vláchok (magh.), vláhoi (neogr.), iflaklar (turc.) și variante (moshovlahi, kuțovlahi, mavrovlahi sau morlahi...).
O țărancă română (paysanne valaque) desenată de Dieudonné Lancelot în 1860
Președintele Societății pentru Studii Macedonene, Nikolaos Mertzos, el însuși de origine vlahă, menționează în cartea sa „Vlahii aromâni” că termenul de vlah era atribuit de celelalte popoare unei civilizații antice de munteni care s-au latinizat pe cale orală deoarece au servit drept soldați oficiali ai Imperiului Roman în zona Greciei și a Balcanilor. Timp de secole, aceștia s-au căsătorit numai între ei, reușind astfel să-și păstreze originea intactă. „Noi, așa-numiții vlahi, ne-am identificat întotdeauna drept aromani, adică cetățeni romani ai Imperiului Roman de Răsărit, care în ultimele sale secole a fost numit și România. Aromani în limba greacă înseamnă războinici mândri. Iar, noi, vlahii am fost întotdeauna războinici.”
Considerând indubital indiciul sigur al asemănării limbii vlahilor cu limba română, istoricii greci printre care Konstantinos Paparigopoulou (1815-1891), Nikos Beis (1882-1958), Panaiotis Arabantinos (1811-1870) au considerat că grecii vorbitori de limbă vlahă din Macedonia, Thesalia, Epir, au acceași origine cu vlahii din zona Dunării și zona Balcanilor din Bulgaria. Studiind lucrările cronicarilor bizantini Kinamos (1143-1185), Kekaumenos (secolul 11 e.n) și Halkokondilis (1423-1511) au acceptat faptul că vlahii din nordul Greciei provin din zona Dunării.
Etimologia cuvântului Vlah
Sunt mai multe păreri despre originea acestui cuvânt:
- din greaca veche, unde cuvântul vlaha însemna behăit
- din greaca veche unde cuvântul vlahan însemna broască (batracian)
- din greaca veche unde cuvântul vlahnon însemna ferigă
- din cuvântul flaccus care se referea la cel care are urechi mari
- din cuvântul grecesc vrahos care înseamnă stâncă
- din cuvântul egiptean felahos care însemna oier, păstor
O altă părere este că provine din cuvântul german Volci. Astfel îi numeau germanii la început pe celți și apoi pe toți vorbitorii romani de limbă latină și pe vecinii lor. Iorgos Babiniotis în dicționarul limbii grecești scrie astfel: Vlah ( slavonă - vlaha, germana veche - Wal(a)h, latină - Volcae) este denumirea unei spițe celtice aflată sub stăpânire germanică. Vlahii sau aromânii provin din populații ce au fost latinizate în perioada romană și vorbesc un dialect roman, înrudit cu limba română. Germanii și apoi slavii, tuturor popoarelor latinizate, indiferent de originea lor, le spuneau vlahi. Polonia, chiar și astăzi, folosește numele Wloshy (Vlahia) pentru a desemna Italia.
Izvoare buzantine despre vlahi și limba lor
Istoricul Prokopios (secolul al VI-lea) este primul care folosește cuvinte ale limbii vlahe. Deasemeni, Ioannis Lidos (490-578) vorbește despre existența civilizațiilor latine din zona europeană. În lucrarea sa „Despre principiile statului roman” specifică: „Exista o lege veche conform căreia orice se întocmea de către guvernatori sau celelalte autorități trebuia să fie spus în italiană. iar în zona Europei (cum se numea atunci zona Balcanilor), chiar dacă majoritatea locuitorilor erau greci, era impusă limba italiana, mai ales funcționarilor publici.
Lidos susține astfel că în secolul al VI-lea în zona Balcanilor limba oficială era latina.
Istoricul bizantin Ioannis Kekaumenos (sec. 11) nu vorbește măgulitor despre vlahi în lucrarea sa „Strategii” spunând despre ei că nu prezintă încredere, sunt indisciplinați și se înrudesc cu daco-romanii.
Anna Komnini în lucrarea sa, Alexiada, oferă informații despre vlahii din Thessalia, pomenind de vlahii din zona Larissei din Grecia, dar și de cei din zona Balcanilor, Macedoniei și a Dunării. Ea vorbește despre un sat aflat la nord de Larissa, care se numea Satul Vlahilor sau Ezevan. Lângă Dunăre erau vlahii care se învecinau cu Kumanii, apoi s-au îndreptat spre Balcani. Spune despre ei că duceau o viață nomadă, însă nu specifică dacă vorbeau sau nu latina.
Cronicarul bizantin Laonikos Halkokondilis (sec.15) consideră, fără a menționa surse sau dovezi, că neamul stabilit în munții Pindului din Thessalia provenea din Dacia. Îi numește Vrakii (denumire din greaca veche care înseamnă stâncă) sau vlahii. Spune că ei vorbesc aceeași limbă cu dacii și seamănă cu aceștia, sunt înarmați și populează două mari regiuni, una este lângă Dunăre, cealaltă fiind Moldova, pe care el o numește Bogdania.
sinteză și traducere Adina V.
