luni, 3 iunie 2019

O poveste din alte vremuri, Casa Capșa



Capșa 1900


Cofetăriile de lux de pe Calea Victoriei erau Capşa, Fialkovsky şi Giovanni. Obiceiul era ca toată lumea din elită să vină vara să ia îngheţată la Capşa. Cucoanele stăteau in trăsuri înşirate de-a lungul trotuarului şi erau servite acolo iar la mese stăteau tinerii civili sau ofiţerii care admirau acea expoziţie de femei tinere.
Familia Capşa, de origine macedo-română, urmaşi ai cojocarului Dumitru Capşa, au sosit în Ţara Românească după dramaticele episoade ale istoriei aromâneşti din Balcani, când a fost distrus din temelii de catre artileria otomană oraşul Moscopole în anul 1788, minunata capitală a aromânilor.
Supravieţuitorii acelui genocid s-au risipit în cele patru colţuri ale Europei, mulţi dintre ei venind în Ţările Române. La început, Dumitru Capşa, cojocar de meserie, s-a refugiat în oraşul Braşov, unde s-a şi căsătorit, mai târziu mutându-se în Bucureşti, având moştenitori 4 băieţi, Constantin, mezinul familiei fiind singurul care a preluat meseria tatălui, devenind cojocar recunoscut pe „piaţa Bucurescilor”.
Constantin Capşa s-a căsătorit cu o tânără din Ploieşti, cu care a avut 12 copii, patru dintre ei, anume Vasile, Anton, Constantin şi Grigore, pe la mijlocul secolului XIX au înfiinţat Casa Capşa, cu un interior foarte elegant, scaune şi fotolii tapisate cu catifea roşie, măsuţe placate cu marmoră importată din Italia, oglinzi veneţiene, draperii din catifea etc., devenind astfel celebră în toată Europa, protipendada Bucureştiului si nu numai, reunindu-se acolo, pentru a discuta artă, politică, can-can-urile timpului, etc. Această clădire, în timp a fost transformată de Grigore Capşa în hotel, restaurant, cafenea, (cafeneaua fiind singurul loc unde se putea fuma), care pe lângă bunătăţile ce erau servite, se puteau citi gazetele timpului, gazete care pentru a nu fi deteriorate, erau aşezate pe nişte suporturi din lemn de dimensiunile ziarului, astfel ca paginile să nu fie îndoite.
Grigore Capşa, şcolit la Paris la Maison Boissier, a fost cel care a impus standardele occidentale în privinţa calităţii, transformând bucătăria în artă, în acelaşi timp completând modelul francez cu elemente din artă culinară românească, într-o societate care în acele timpuri era încă dominată de influenţele orientale, fraţii Capşa înlocuind treptat dulciurile orientale, precum rahatul, baclavalele şi sarailiile, bine îndulcite cu miere, care se zicea că „îngreunează trupul şi mintea”, cu ciocolata, bomboane fondante şi alte preparate cu bază din cremă de ciocolată şi glazurată.


Frații Capșa
Constantin Capșa și frații săi, foarte întreprinzători, își puseră în gând să deschidă o cofetărie cum nu se mai văzuse la noi, cu cofeturi cum neam de neamul românilor nu mai mâncaseră. Frații Capșa s-au pus pe treabă. L-au tri­mis pe cel mai tânăr dintre ei, Grigore, la Paris să învețe de la primul ciocolatier al lumii, BOISSIER, artă cofetăriei. Frații mijlocii, Anton și Vasile, închiriază pe 1.500 de lei pe an o prăvălioară în casa Dămăroaiei – viitorul Hotel de France.

Într-o mică încăpere erau doar patru mese. Bucureștenii veneau buluc. Se înnădiseră la dulciuri, care erau scumpe, din ce în ce. Veneau cei mai bogați și n-aveau loc. Trebuia mărită afacerea. Afacerea prosperă, dar omul se satură de bine așa cum se satură de rău. În Crimeea era război. Deși se căpătuise, Vasile a luat opt căruțe pline de cărnuri, șuncă, pastramă să le ducă la aliați și să le vândă. Vara era toridă și repede carnea s-a stricat. Pagubă mare, foarte mare, 'Vasile nu s-a așternut muierește la boceală', s-a îmbarcat pe un vas, care l-a dus în Bulgaria. Era o toamnă aurie și frumoasă. Acolo, livezile erau pline cu pruni și grădinile pline de trandafiri. Și Vasile Capșa cumpără zahăr pe credit, prune, flori de trandafir pe datorie și într-un biet șopron începe să facă dulcețuri, dar ce dulcețuri, că se băteau bulgarii să le cumpere. Asta se cheamă ta­lent și așa că, atunci când a trecut Dunărea ca să meargă la București, avea buzunarele ticsite de bani frumoși. Și a găsit în țara noastră fructe multe și bune, 'căci, prin câte țări am umblat, nicăieri nu am găsit bogăție de fructe și așa de variate ca la români', scrie un cofetar de lux, Emil Frederic. Pentru frații Capșa, dulcețurile le-au adus cheag. Și-au cumpărat casele vornicului Slătineanu, de unde nu s-au mai mutat niciodată. Și-au început să aducă de la Paris tot ce era mai bun și mai ales delicatesuri care au plăcut mult românilor.
Frații Capșa au adus pentru prima oară în România absintul, adică ABSENTHUL, zâna verde cum ii spun francezii. Tot ei aduc ananasuri proaspete.


 Cofetăria Capșa 


Frații Capșa erau aventurieri și ar fi făcut orice pentru demnitatea Casei Capșa.
Dacă îl cităm pe domnul Crutzescu 'înghețată, vestita înghețată Capșa, a fost furgăsită de la Giovanni Gellato, «un italian, meșter în învârtirea înghețatei»'.
În București, numai italianul făcea înghețată meșteșugită. Ca să nu fure nimeni secretul se închidea într-o odăiță încuiată cu lacăt și o făcea. Numai că, într-o zi, și era tocmai vara, bietul Giovanni căzu atât de greu bolnav, încât fu silit să învețe unul din ucenicii săi, dar această slugă necredincioasă a vândut secretul… Ghiciți cui? Și peste un timp, Casa Capșa făcea cea mai bună înghețată din București.


Cofetăria Capșa 1911

În perioada anilor 1852 exista o concurenţă pe Calea Victoriei, lumea însă descoperind Cofetăria Capsa, pe lângă celelalte, „Cofetăria Palatului”, „Cofetăria Riegler”, „Fialkowski”, aceştia fiind nevoiţi să-şi mute sediile, întrucât Cofetăria Capşa devenise cea mai celebră şi frecventată din Bucureşti.
Fraţii Capşa călătorind mult peste hotare au adus alături de bomboanele fondante şi alte produse din ciocolată, precum ouăle de Paşti, bomboanele englezeşti, ambalaje din cutii de lemn şi metal produse la Karlsbad, Viena, cu imagini minunate pe capac, de asemenea „hârtia dantelată” , „coli de hârtie aurite şi argintate”, panglici, staniol, toate pentru decorare, atractive şi îmbietoare la cumpărare. De-a lungul anilor, începând cu anul 1869, la „cârma” cofetariei se aflau Constantin şi Grigore Capşa. Grigore, şcolit la Maison Boissier din Paris şi-a însuşit atât de bine arta cofetăriei, încât i s-a îngăduit să participe la Expoziţia din Paris. La înapoierea în ţară, afacerea a continuat, dar în 1876 Constantin s-a retras din afacere, ramânând singur Grigore.

În 1869, Casa Capşa devenise furnizorul Curţii princiare a României, iar în 1882 al Casei Regale. În 1873, i s-a acordat „Medalia de aur” cu ocazia Expoziţiei de la Viena şi 1881 a primit „Medalia de Aur” cu ocazia Expoziţiei de la Bucureşti, iar în 1889, „Marea Medalie de aur” a „Expoziţiei Universale”. De asemenea, în anul 1882, a primit Brevetul de furnizor al Casei principelui Milan Obrenovici al Serbiei şi în 1908 pe cel al Principelui Ferdinand al Bulgariei. În perioada după primul Război Mondial, printre alţi oaspeţi de vază din țară si străinătate, la Capța au fost: preşedintele Franţei Raymond Poincaré, care a scris celebrul volum intitulat apărut în 1927, Sarah Bernard, Josephine Baker, Enrico Carusso, Pietro Mascagni, compozitor italian, tenorul Josef Schmidt, actorul Harry Baur şi nu în cele din urmă George Enescu, la care, bineînţeles, „last, but not least” vizita generalului Joseph Joffre (1852- 1931), mareşal al Franţei în 1916, iar în 1918 a fost ales membru în Academiei franceze.

Pentru multe din personalitățile care i-au trecut pragul, Casa Capșa a inventat produse de cofetărie sau bucătărie cărora li s-a dat numele acestora. Respectiva practică a fost instituită tot de către Grigore Capșa, iar după moartea sa, în 1902, continuată cu succes de cei care i-au succedat. Așa au apărut prăjiturile „Deliciul Concordiei Române”, cu ocazia banchetului din 1881 al acestei societăți, apoi „Carol I” și „Constanța” lansate în 1896 cu ocazia inaugurării canalului Porțile de Fier și, respectiv, a festivității punerii pietrei fundamentale a noului port Constanța. Cu acest ultim prilej amintit au fost create și bomboanele „Alexandre” și „Boris”, marcând prezența acolo a regelui Alexandru al Serbiei și a fratelui Țarului Nicolae al ÎI-lea, Boris Vladimirovici, crema „Princesse” și înghețata „Princesse Marie” dedicate tinerei și frumoasei Principese a României, bomboanele „Jockey Club”, delcioasele bomboane „Theodorini” dedicate cunoscutei cântărețe române de operă, ciocolatele „Sans-Gene”, „Sapho” și „La Douloureuse”, precum și înghețata „Rejane” puse în circulație în cinstea marei tragediene franceze Gabrielle Charlotte Reju, iar salata „Francillon”, în amintirea unuia din rolurile jucate de marea tragediană franceză Sarah Bernhardt. Și lista ar putea continuă…
În anul 1920, Generalul Joffre, a fost primit de Regele Ferdinand şi Regina Maria, decorând pe Regele Ferdinand cu „Medalia militară franceză” şi „Crucea de Război” a oraşului Bucureşti. Fraţii Capşa, cu ocazia acestei vizite somptuoase, s-au gândit ca în onoarea generalului să lanseze o nouă prăjitură de ciocolată, în formă cilindrică de petit-four, exclusiv din cremă şi glazură de ciocolată. Componenţa era hotărâtă, însă fraţii Capşa nu ştiau ce denumire nouă să-i dea, întrucât celelalte aveau denumirea de palete, cornete, bezele etc. Ideea le-a venit spontan… şi au lansat petit-four-ul purtând chiar numele generalului… deci Joffre, în cinstea acestuia, denumire purtată şi în zilele noastre, la care s-a adăugat şi tortul cu cremă Joffre.
Tot fraţii Capşa au fost primii care au introdus fabricarea îngheţatei în România la Bucureşti, care se servea la Capşa în cupe speciale din cristal, cu picior, deasupra frişcă şi petit-four denumite, care se implantau în frişca proaspăt bătută.

În perioada după primul razboi şi începutul celui de-al doilea război mondial, până la naţionalizarea din 1947 a marilor fabrici şi uzine, la Bucureşti exista Fabrica de îngheţată „Frigul”, care se află pe Strada Lânăriei, unde se putea comanda şi pe cale telefonică cantitatea de îngheţată dorită, care era în cutii cerate, cu continut de 1,2,3 kg, îngheţată asortată sau nu, care era adusă la domiciliu cu maşini frigorifice, plata facându-se la livrare.
În acele vremuri, alimentele de bază pentru gospodărie, produse proaspete, precum peştele, crustaceele etc., păsări vii, pâinea caldă, produsele lactate, zarzavaturile, chiar şi materialele din stofe şi mătăsuri, erau aduse de furnizori la domiciliu în mijloace de transport cu tracţiune animală, în special pâinea în transport închis, care păstra pâinea şi alte produse din faină, proaspete şi calde.




Pe 15 octombrie 1922, Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost încoronaţi la Alba Iulia, ca Suverani ai României Mari. Evenimentul a fost unul fastuos şi la el au participat, potrivit istoricilor, aproximativ 80.000 de suflete. Chiar în prima zi a ceremoniilor, Regele şi Regina au oferit un dineu regal, care a fost servit invitaţilor în Sala Unirii din Cetate. Aproximativ 400 de invitați au participat la masă. (Şi oamenii simpli, veniţi din toate provinciile româneşti, au fost poftiţi la o masă populară, cu friptură la proţap, fiind pregătite peste 30.000 de porţii de mâncare.) Meniul amănunțit al dejunului încoronării îl ştim şi astăzi, fiind păstrat în arhive. Masa a început cu caviar şi „oeufs brouillés forestiere“, adică ouă fierte și asezonate cu ciuperci de pădure sotate în unt, şuncă tăiată fin şi pătrunjel. A continuat cu „esturgeon du Danube a la parissiene“, adică morun gătit în stil franţuzesc, file de vită în stil Dauphine şi sos remoulade. Au urmat un aspic de foie gras (din ficat de raţă) decorat „en belle-vue“ şi o salată de sezon. La desert, s-au servit parfait de praline, trufe de ciocolată, gofre, bomboane, fructe şi cafea. Masa de inspiraţie franţuzească a fost stropită numai cu licori româneşti: vin de Drăgăşani, vin de Dealu Mare din 1907, spumant Capşa Brut şi spumant Rhein Extra, făcută în pivnițele supraterane de la Azuga. Doar coniacurile au făcut excepţie, fiind aduse Cointreau şi Martell. Meniul a fost pregătit cu migală de Casa Capşa şi avizat de Generalul Berthelot. „A fost o masă extraordinar de bine organizată, serviciul foarte prompt şi mâncarea excelentă. Nu a durat mai mult de o oră şi jumătate, ceea ce este un lucru remarcabil, dacă se are în vedere că erau cam 400 de persoane“, a notat Regina Maria în memoriile sale despre dineul încoronării.

După moartea lui Grigore Capșa, din cauza faptului că unicul sau fiu Anton murise în 1899 răpus de tetanos contractat în urmă unui tragic accident de călărie, firma este preluată de cele trei fiice ale sale Ana, Sofia și Margareta, iar conducerea afacerilor revine, conform ultimei dorințe a răposatului, unuia din gineri, inginerul Nicolae Zanne. Casa de comerț va prospera, urmășii având grijă să continue coordonatele impuse de Grigore Capșa: organizarea și stilul de muncă, cinstea în afaceri, calitatea produselor și respectul față de clientelă.
În 1907, în urma lucrărilor de reparare și renovare întreprinse, imobilul capătă înfățișarea sa actuală, prin adăugarea turnului de deasupra colțului clădirii.  

Cofetăria Capșa Sinaia, 1910
După ce în timpul primului război mondial va traversa momente extrem de dificile, ocupanții germani oferind-o drept „pradă de război” colaboratorilor și aliaților lor bulgari care au transformat-o în „Casinoul ofițeresc și soldățesc bulgar”, secătuindu-i proviziile și golindu-i pivnițele, Casa Capșa cunoaște din nou o perioada înfloritoare. O dovadă în plus este și faptul că, după ce, începând din anul 1907, luase în exploatare restaurantul și cofetăria Hotelului Caraiman din Sinaia, cunoscuta casă de comerț ia în antrepriză, din 1912, Hotelul și Restaurantul „Palace” din aceeași localitate, ca și restaurantul Hotelului „Athenee Palace” și restaurantul bazinului „Lido”, începând cu 1926 și 1933. În anul 1936 proprietarii își manifestă intenția de a înlocui vechea clădire cu una ultramodernă, gen „blockhaus”, intocmindu-se chiar, la cererea lor, un proiect de arhitectură în acest sens. În cele din urmă lucrările se vor limita doar la o restructurare și redistribuire a spațiului, extinzandu-se restaurantul prin desființarea cafenelei, spre nemulțumirea obișnuiților ei – scriitori, artiști, gazetari, politicieni.

“Dacă ești prost la Capșa, e imposibil să fii deștept altundeva, măcar în scris”. Poetul Virgil Carianopol afirmă același lucru: “Ca să devii scriitor, trebuia să obții botezul Capșei, care, fără nici o firmă literară, era totuși redacția redacțiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire”. Într-adevăr, în anii de glorie ai Cafenelei Capșa, toți cei care însemnau ceva în viața culturală a Bucureștiului treceau pe acolo. Primul venit, la 8:00 dimineață, era poetul și matematicianul Dan Barbilian (Ion Barbu), mare amator de cafea filtru concentrată, care aproape că-și mutase acolo biroul de lucru. În orele care urmau, apăreau rând pe rând ceilalți obișnuiți ai casei: criticul Șerban Cioculescu, poetul Vlaicu Barna, scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Corneliu Moldovan, Ionel Teodoreanu, autorul romanului “La Medelini”, dar și fratele său, celebrul, rafinatul și causticul Păstorel. Mai târziu, li se alăturau Zaharia Stancu și G.M. Zamfirescu. Ion Minulescu era recunoscut ca unul dintre “stâlpii de bază ai cafenelei literare.

Cutremurul teribil din 1940 afectează în mod deosebit Hotelul Capșa ce va trebui complet refăcut, fiind grav avariat. După instalarea să la putere, regimul comunist îl va desființa cu desăvârșire.
În primăvara lui 1944, clădirea are din nou de suferit, două din bombardamentele americane, cele din 4 și 15 aprilie, provocându-i serioase distrugeri. Cu toate greutățile impuse de condițiile războiului și mai ales de lipsa de materiale de construcție, sunt întreprinse lucrări de refacere a imobilului.

Dar nici unul din neajunsurile cu care s-a confruntat pe parcursul existenței sale, nu a afectat-o atât de mult ca lovitura de grație primită prin instaurarea regimului comunist, acesta atentând nu numai la ființa ei fizică, ci mai ales la spiritul ei, distrugându-l. Intrată abuziv în proprietatea statului prin așa-zisa rechiziționare din ianuarie 1949, Casa Capșa va fi jefuită de zestrea pe care o avea – veselă, mobilier, rufarie s.a. – schimbându-i-se după un timp până și numele în Braseria București, pentru ca „boerescul Capșa” să-și piardă și identitatea.

Celebra „instituţie a fratilor Capşa”, a trecut cu toată zestrea materială în subordinea Societăţii Comerciale de Stat. Exploatarea de restaurante şi hoteluri a preluat, volens-nolens şi acest local cu veche şi frumoasă tradiţie românească, schimbând şi firma, în „Restaurant şi Hotel Bucureşti”.
După 1948, Capşa a devenit restaurant public, unde se servea şi Menu fix, care costa 8 lei. Prin anii 1965, când s-a desfiinţat sistemul de servire, a devenit restaurant cu „circuit închis”, adică nu orice muritor de rând avea acces. Maria Tănase, pe când era „Menu fix”, avea o masă rezervată. După 1990 s-a revenit la vechea denumire, restaurându-se şi localul, nimeni însă nu a reusit până în prezent să-i redea acel „spirit al Capşei de odinioară”, dispărut odată cu epoca antebelică, iar preţurile nu mai sunt accesibile oricărui muritor de rând, precum înainte de 1965, acum fiind un local de mare lux.

sursa: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/macedo-romani-celebri/
http://www.qreferat.com/referate/diverse/MOSTENIREA-FRATILOR-CAPSA224.php

sâmbătă, 23 februarie 2019

După războiul al doilea mondial



Supravieţuitor al primei bombe atomice folosită ca armă de război. Jinpe Teravama a rămas cu o serie de cicatrici şi urme de arsuri după explozia de la Hiroshima din 6 august 1945.



Un soldat american examinează o statuetă de aur aparţinând lui Hermann Goering. Printre bunuri se regăsesc şi serie de tablouri celebre furate din toată Europa.


Testarea unei explozii cu numele de cod "Baker", în Insulele Marshall. Bomba a fost detonată la o adâncime de 27 de metri de suprafaţa oceanului, cu scopul de a studia efectele exploziilor nucleare asupra vapoarelor.


Fotograful Armatei Roşii, Yevgeny Khaldei (mijloc) în apropierea de Poarta Brandenburg din Berlin, în mai 1945.


Un japonez printre resturile a ceea ce cândva fusese casa lui, din Yokohama, Japonia


Numai piele şi oase, dar fericiţi pentru că au fost eliberaţi din captivitatea japoneză, doi prizonieri ai trupelor aliate îşi strâng bunurile modeste. Au fost eliberaţi în apropiere de Yokohama, în Japonia, pe 11 septembrie 1945 de o divizie a trupelor americane.



Africa, un copil se joacă lângă un tanc abandonat, 1991
Războiul continuă.


sursă fotografii: internet 

miercuri, 20 februarie 2019

Expoziția foto Roșia Montana, o familie, un secol, o poveste

Rosia Montana – expozitie foto MTR Bucuresti

Ziua Roșiei Montane, care se se desfășoară la Muzeul Național al Țăranului Român (MTR) și Clubul Țăranului din București, cuprinde și expoziția de fotografie “Roșia Montană – o familie, un secol, o poveste”.

Vernisajul expoziţiei fotografice “Roșia Montană – o familie, un secol, o poveste” a avut loc pe 6 februarie 2019 la Sala Acvariu din cadrul MTR.
Fotografiile fac parte din arhiva personală Silviu Bocaniciu jr. și Georgeta Oprea (Bocaniciu).

Silviu Bocaniciu senior s-a născut la Roșia Montană în 1898. Este fiul lui Gheorghe Bocaniciu și al Ecaterinei (Janky Katalin). După terminarea studiilor universitare în Germania, s-a întors în localitate, unde a preluat afacerea familiei – prăvălia deschisă în 1884 în casa construită de tatăl său la începutul sec. XIX. S-a căsătorit și a avut doi copii: Georgeta și Silviu. A luptat în ambele războaie mondiale.

fotografie cu familia Bocaniciu

Rosia Montana – acrobatul Stroschneider

Pasionat fotograf amator, Silviu Bocaniciu senior și-a instalat propria cameră obscură într-una dintre cele unsprezece încăperi ale casei.

Vedere localitatea Rosia Montana 1916


În 1948, prăvălia a fost naționalizată, iar Silviu Bocaniciu a fost condamnat pentru un an la Canal. Familia a plecat din Roșia Montană și s-a stabilit la Câmpia Turzii. Casa Bocaniciu a fost vândută în 1972. Silviu Bocaniciu senior a murit în 1971 şi a fost înmormantat la Cluj-Napoca.

sursă: http://www.fotostefan.ro/expozitia-foto-rosia-montana-o-familie-o-poveste-vernisata-mtr/

miercuri, 6 februarie 2019

Campionii Nicolae Cristea și Petre Cristea

Nascut in 1909, la Bucuresti, Petre Cristea a luat contact cu automobilul de la o varsta frageda, frecventand des atelierele de reparatii ale firmei Leonida, principalul importator de automobile din Romania. Obtine permisul de conducere la doar 16 ani, declarand ca are 18, iar in 1931 concureaza pentru prima data la Raliul Monte Carlo, cu un Dodge Victory Six, clasandu-se pe pozitia a 11-a. Incepand cu 1934, participa la competitie cu un Ford V8 si obtine locurile 18, respectiv 15 in 1935.

Un an mai tarziu reuseste sa castige Raliul Monte Carlo, avandu-l copilot pe Ionel Zamfirescu, devenind primul si singurul roman care realizaza aceasta performanta. In acelasi timp, aduce primul trofeu de la Monaco in vitrina celor de la Ford, companie care avea sa mai castige competitia de inca cinci ori.

"Genialul campion Pierre-Gregoire Cristea", asa cum a fost numit de presa franceza, se impune si la editia urmatoare, insa pierde prima pozitie, dupa ce este penalizat din cauza dimensiunilor necorespunzatoare ale aripilor si se claseaza pe locul al saptelea in clasamentul revizuit.

Sursa:http://www.ziare.com/sporturi/stiri-din-sport/mandru-ca-sunt-roman-genialul-campion-de-la-monte-carlo-1202515


Petre Cristea, castigatorul cursei de la Monaco , din 1936

In 2012 se implinesc 108 ani de la prima cursa de automobile desfasurata in tara noastra, pe ruta Bucuresti-Giurgiu-Bucuresti, un concurs de viteza care a asezat Romania intre primele sase state din lume care au organizat astfel de competitii.

In ciuda acestei realizari, motorsportul romanesc a inregistrat foarte putine succese internationale de-a lungul timpului, cele mai importante fiind obtinute in perioada interbelica. Intr-o era dominata de piloti si marci din tari precum Germania, Italia si Franta, doar cativa romani s-au remarcat si au beneficiat de recunoastere la nivel european.




30.08.1931 - Bucuresti- Publicul spectator de la moto-velodrom , in timpul competitiei Romania-Ungaria






30.08.1931 - Bucuresti - Invingatorul din competitia , Romania - Ungaria, Nicolae Ionescu Cristea .

Nicolae Ionescu Cristea a fost unul din cei mai mari campioni la motociclism ai Romaniei. In anul 1933 Cristea a demonstra ca nu era doar un as al motociclismului ci si un talentat scriitor, publicand o lucrare cu totul deosebita, "5 ani de motociclism " (Tipografia Ziarului Universul, 107 pagini) pentru a marca inceputurile carierei sale de succes dar si implinirea unui deceniu de la fondarea Societatii Sportive MOTO-CLUB ROMAN.
Lucrarea s-a bucurat de un real succes, de vreme ce la numai un an de la aparitie ea a fost reeditata, intr-o versiune revazuta si adaugita, sub titlul "Motociclism" (Editura Speranta, 123 de pagini). Astazi aceste lucrari, bogat ilustrate si pline de cronici si clasamente ale anilor 1928-1934 au o valoare istorica inestimabila. Ele trec in revista atat activitatea interna dar si cursele internationale la startul carora motociclistii romani se aliniau, cu fotografii si prezentari ale celor mai importante figuri din fascinanta lume a curselor pe doua roti.


sursa: http://automobilia-romania.blogspot.com/2010/01/5-ani-de-motociclism-1933.html

Primele mașini din România

Aurel Persu reuseste in 1921 sa construiasca primul vehicul aerodinamic din lume, cu rotile integrate in caroserie. Cu aceasta masina el merge 120,000 de kilometri pentru a-i dovedi fiabilitatea. Interesant este ca masina lui Persu, ce poate fi admirata si acum in cadrul Muzeului Tehnic Dimitrie Leonida din Bucuresti, are un coeficient aerodinamic de numai 0,22 adica exact cat un Ferrari modern de ultima generatie. Persu a realizat aceasta masina in forma de picatura in Germania, unde a obtinut si brevetul, dar a venit ulterior in Romania si a donat masina muzeului.
Muzeul este la intrarea in parcul Carol , Bucuresti.


In anul 1900, Bucurestiul s-a bucurat de introducerea Serviciului Circulatiei. Aici, primul vehicul inregistrat oficial a fost un automobil dotat cu motor pe ardere interna fabricat in Liege. Era de fapt o trasura fara cai si i-a apartinut proprietarului morii cu abur „Gheorghe Assan” de pe Stefan cel Mare. La aceasta masina, rotile din spate erau mai mari, fiind dotate cu benzi de rulare din cauciuc masiv. Acest vehicul avea in laterale si doua faruri care puteau lumina cu gaz sau lumanari, pentru a facilita mersul pe timp de noapte.


Autoturism Oldsmobile cu motor termic in 1898, la Bucuresti

Producatorul american Oldsmobile este printre pionierii masinii cu motor care functioneaza cu ardere interna. Aceasta masina era de fapt un fel de trasura cu doua locuri, roti mici si subtiri cu spite, iar in loc de volan avea o maneta. Motorul era cu un singur piston si era pozitionat in spate. Tractiunea era pe puntea spate, tot cu lant, iar franarea se facea numai manual, un sistem de parghii actionand direct asupra puntii spate. Acest exemplar, despre care se zvoneste ca ii apartinea unui industrias evreu, a fost prima masina dotata cu un motor pe ardere interna din Romania.



Primele masini din Romania: camioane hibrid cu aburi in 1895

Primele vehicule de transport din Romania dateaza din 1895, cand circulau pe strazile din Bucuresti doua vehicule realizate de o companie franceza numita Gardner-Serpollet. Acestea erau masini cu motor pe aburi, ce foloseau acetilena care ardea in 24 de becuri, pentru productia de aburi sub presiune. Caldarea masinii cu abur era compusa din mai multe tevi prin care era trimisa apa de catre o pompa. Vaporizarea se producea extrem de repede in tevile incalzite la incandescenta si aburul obtinut avea o presiune de 30 kgf/cm patrat. In partea din fata a camionului era pozitionat cazanul si locul pentru conducator, iar in spate era rezervorul cu apa. Motorul propriu-zis era montat intre lonjeroanele cadrului si puntea in miscare rotile din spate prin intermediul unui lant. Rotile erau cu spite din lemn si anvelope dintr-o bucata, rigide, fara presiune de aer. Frana era la mana si actiona numai rotile din spate, iar suspensia folosita era cu arcuri de foi. Cele doua vehicule erau de fapt niste camioane si erau folosite pentru transportul de materiale.

sursa: http://www.blog.rubbercar.ro/8-masini-romanesti-interesante-despre-care-sigur-nu-stiai-nimic/
https://www.4tuning.ro/old-school-cars/primele-automobile-din-romania-istoria-masinilor-din-tara-noastra-22141.html

Povestea sălii Dalles



1932-1960 Sala Dalles
Trecem adesea pe langa Sala Dalles - Universitatea Populara din Bucuresti. Unii frecventeaza cursurile de pregatire organizate aici, altii viziteaza expozitiile gazduite de cladirea cu o indelungata istorie. Dar nu stim ca aceasta a fost creata datorita generozitatii Elenei Dalles.
Familia Dalles, Ioan si Elena, era una dintre cele mai bogate din Romania sfarsitului de secol XIX. Numele era unul grecesc, ca si originea lor, dar cei doi, aflati la a nu se stie cata generatie pe pamant romanesc, se adaptasera in totalitate starii de lucruri de aici. Averile familiei numarau sute de pogoane de teren, aproape 1.500 de hectare de padure si nenumarate imobile intr-unele dintre cele mai bune zone ale Bucurestiului de atunci: bd. Bratianu, str. Lipscani, str. Selari, str. Gabroveni. Dar familia Dalles isi stabilise resedinta la mosia din Bucsani, situata nu departe de Bucuresti, in judetul Dambovita. Aici primeau adesea oameni de cultura, pe care ii sprijineau in preocuparile lor artistice si intelectuale.
Cu toata faima si prestigiul pe care si-l crease, familia a fost lovita in modul cel mai crunt de soarta. In 1871 se naste primul mostenitor, George, care moare insa la numai doi ani. Peste alti doi ani, durerea parintilor este alinata de nasterea unei fetite, pe care o vor numi Dora. Apoi in familia Dalles se mai naste, in 1879, un alt baiat, Ioan. Dar destinul ii va lovi din nou. In 1886, Ioan Dalles inceteaza din viata, lasand-o pe Elena sa creasca singura fetita de 11 ani si baietelul de numai 7 ani. Cu toata durerea, Elena isi creste copiii in credinta si cu milostenie fata de cei saraci. Satenii din Bucsani cunosteau si apreciau familia pentru darnicia ei in merinde sau bani, mai ales atunci cand ii stiau la nevoie. Sau daca in sat se intemeia o familie noua, familia Dalles o daruia cu lucruri de pret, folositoare unei noi gospodarii. Elena nu s-a gandit sa-si refaca viata, fiind dedicata trup si suflet cresterii lui Ioan si a Dorei. Soarta nu a lasat-o insa pe Elena sa se bucure de cei doi copii decat putin timp. La sase ani dupa pierderea sotului, moare si Dora, la numai 17 ani. Desi sleita de pierderile celor mai dragi fiinte, Elena va mai indura inca o lovitura: in 1914 moare si ultimului sau fiu, Ioan. Astfel, Elena ramane singura pe lume.
Cu toate loviturile sortii, Elena nu si-a pierdut credinta in Dumnezeu. A incercat sa rostuiasca cat mai bine averea care ii ramasese, cifrata la peste jumatate de miliard de lei (o suma imensa pentru primele decenii ale secolului al XX-lea). Face nenumarate acte de caritate catre spitale, scoli, biserici, institutii de cultura. De altfel, lasa prin testament acestor institutii o parte din agoniseala familiei si a inaintasilor sai. Dar cea mai parte a averii ei o cedeaza Academiei Romane. Printre mostenirile lasate institutiei academice se aflau o cladire din Capitala, din str. I.C. Bratianu (astazi bd. Nicolae Balcescu), numarul 12, si terenul adiacent imobilului. Academia trebuia sa infiinteze insa aici o fundatie culturala care sa se numeasca Ioan I. Dalles, cel din urma copil al sau. Elena voia ca forul academic sa construiasca o cladire frumoasa, care sa adaposteasca sali de expozitii de sculptura, arhitectura, pictura sau tesaturi si costume nationale. Cu aceasta ultima dorinta, Elena va inceta si ea din viata, in anul 1921, si, odata cu ea, intreagul neam al Dalles-ilor.
Fundatia Dalles se va naste insa abia in anul 1932, dupa 11 ani de la moartea Elenei. Cu toate ca existau resursele financiare necesare, Academia Romana a trebuit sa duca indelungate "luptei pentru a intra in posesia averii primite. S-a judecat mai intai cu chiriasii care stateau in cladirile lasate de Elena Dalles. Apoi a intrat in litigiu cu Primaria Capitalei, care expropriase o parte a terenului, pentru a realiza un nou plan de sistematizare a orasului. Dar, in ciuda tuturor acestor probleme, Academia a inceput lucrarile la cladirea Fundatiei Ioan Dalles. Dupa solutionarea litigiilor, sediul este finalizat si se inaugureaza cu mare fast in 1932, in prezenta a numerosi oameni de cultura, a membrilor Academiei, a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, Miron Cristea, a primarului Bucurestiului, Dem I. Dobrescu.
Asa cum isi dorise Elena, Fundatia Ioan Dalles era un lacas de cultura. Expozitia inaugurala a adunat lucrari ale pictorilor Nicolae Grigorescu, Ion Andreeescu sau Stefan Luchian. Tot aici vor concerta celebri muzicieni ai vremii ca George Enescu sau Mihail Jora. In salile de conferinte vor rasuna glasurile altor nume mari, precum Virgil Madgearu, Mihail Sadoveanu, Camil Ressu, Alexandru Philippide sau Demostene Botez. Inainte de razboi, Fundatia Ioan Dalles era unul dintre cele mai apreciate locuri pentru oamenii de cultura ai timpului, dar nu numai, aici venind toti iubitorii de frumos si de invatatura.

Sursa foto:internet
http://svetlanasauciuc.blogspot.com/2011/08/?m=0

Fotografii Gheorghe Gheorghiu Dej


24 Martie 1965
O parte a delegaţiilor de peste hotare participante la funeraliile lui Gheorghe Gheorghiu – Dej .
numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost purtat o perioadă de timp de Universitatea Politehnica din București și de orașul Onești. De asemenea, orașul rusesc Liski a purtat, în perioada 1965-1990, numele de Gheorghiu – Dej (Георгиу-Деж).

sursa:www.redescoperaistoria.ro




8 Noiembrie 1961
Festivitate organizata cu ocazia aniversarii cu ocazia implinirii a 60 de ani de catre Gheorghe Gheorghiu-Dej. In dreapta, Nicolae Ceausescu.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în martie 1965, suferind de cancer la ficat. Au existat numeroase zvonuri cu privire la o iradiere intenționată a liderului comunist în timpul ultimei sale vizite la Moscova, ca urmare a politicii sale tot mai independente. Ion Mihai Pacepa aducea un argument în favoarea teoriei iradierii lui Dej, reproducând afirmațiile lui Nicolae Ceaușescu, care îl informase despre cei „zece lideri internaționali pe care Kremlinul i-a ucis sau a încercat să-i ucidă”. Se pare că Gheorghiu-Dej ar fi fost unul dintre ei.
Gheorghe Apostol susținea că el fusese numit personal de Dej ca succesor la conducerea partidului, dar Ion Gheorghe Maurer, care îl privea cu deosebită ostilitate, a manevrat în așa fel situația încât, în fruntea partidului, să fie ales Nicolae Ceaușescu (unul dintre protejații liderului decedat și un personaj de prim-plan în partid).
Trupul îmbălsămat al lui Gheorghiu-Dej a fost depus în mausoleul din Parcul Libertății din București. După 1990, trupul său a fost exhumat și reînmormântat în cimitirul Bellu, câteva alei mai sus de mormântul lui Aurel Vlaicu și ale câtorva mari generali români.


sursa:www.redescoperaistoria.ro






1 Mai 1951
Gheorghe Gheorghiu – Dej vizitând parcul de cultură şi odihnă „I.V. Stalin” (astăzi Parcul Herăstrău), după inaugurare.

sursa:www.redescoperaistoria.ro





Gheorghe Gheorghiu – Dej întreţinându-se cu mama lui C. Pârvulescu cu prilejul sărbătoririi zilei de 23 august 1951


sursa:www.redescoperaistoria.ro









Februarie 1948
Gheorghe Gheorghiu – Dej (centru) și Nicolae Ceauşescu în mijlocul unui grup de participanţi la Congresul al VI-lea al P.C.R.

sursa:www.redescoperaistoria.ro








2 Mai 1946
Gheorghe Gheorghiu – Dej participă la festivitatea din Gara de Nord, unde muncitorii ceferişti predau guvernului un tren, pregătit de ei în cinstea zilei de 1 Mai.

sursa:www.redescoperaistoria.ro





11 Martie 1945
Gheorghe Gheorghiu – Dej în vizită la Legaţia Sovietică, cu prilejul reunirii Nordului Transilvaniei cu România democratică .

sursa:www.redescoperaistoria.ro







13 Septembrie 1945
Gheorghe Gheorghiu – Dej coborând din avion pe aeroportul Băneasa, cu prilejul înapoierii de la Moscova, unde delegaţia română a obţinut din partea guvernului sovietic un ajutor în cereale.

sursa:www.redescoperaistoria.ro












10 Mai 1945
Gheorghe Gheorghiu – Dej alături de membri ai Statului și Guvernului în faţa Patriarhiei

sursa: www.redescoperaistoria.ro










16Februarie 1945

Gheorghe Gheorghiu – Dej vorbind la marele miting al oamenilor muncii, din curtea Atelierelor C.F.R. Griviţa, cu prilejul împlinirii a 12 ani de la marile lupte ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti .

sursa:www.redescoperaistoria.ro






Anul 1938 Inchisoarea Doftana

Gheorghe Gheorghiu-Dej şi I. Colef

sursa:www.redescoperaistoria.ro











Piaţa Naţiunii, 6 martie 1945
Gheorghe Gheorghiu – Dej vorbind la demonstraţia oamenilor muncii din Capitală cu prilejul instalării primului guvern pro-comunist din istoria României
Sursa: http://www.redescoperaistoria.ro/












Gheorghe Gheorghiu – Dej rostindu-şi cuvântarea la Primul Congres General al Sindicatelor Unite care a avut loc la Bucureşti între 20-30 ianuarie 1945

Sursa: http://www.redescoperaistoria.ro/