Alte bloguri

miercuri, 9 decembrie 2020

Despre vlahi, origine, limba și istoria lor

 
foto Nica So. 

țăran valah

Acest „exonim” (denumire străină dată de alte popoare: vlachs sau wallachians în engleză, Walachen în germană, oláh în maghiară, βλάχοι în greacă, воло́хи în rusă, valaques în franceză, valacchi în italiană sau valacos în spaniolă) desemna, în limbile respective, populațiile romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, de o parte și de alta a Carpaților, Dunării și Prutului, anume românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii.

Denumirea βλάχοι (vláhoi) în greacă, a fost preluată în română sub forma Vlahi care, după crearea statului modern român, devine denumirea preponderentă a aromânilor, meglenoromânilor și istroromânilor, pentru a-i deosebi de români. Totodată, în domeniul istoriei, denumirile Wallachians, Walachen, Oláhok, Volohi, Valaques ș.a. sunt folosite de străini pentru a-i desemna pe Români, îndeosebi înaintea apariției statului modern român (dar și după), în timp ce pentru romanicii sud-dunăreni străinii folosesc alte denumiri (Vlachs, Aromunen sau Zinzaren, Vláchok, Vlahii ș.a.).

„Vatra străromână” a Vlahilor este controversată, fiindcă sursele nu-i menționează sub acest nume între romanizarea Traco-Geto-Dacilor și apariția cuvântului βλάχοι în scrierile cronicarului grec Ioan Skilițes din anul 976 apoi în „Compendiul” cronicarului bizantin Ghiorghios Kedrenos din sec. XI. De fapt, populația romanofonă era, până atunci, și aidoma populației elenofone și albanofone, inclusă în denumirea generală de Ῥωμαίοι („Romei” în sensul de „Romani”) cuprinzând toți locuitorii băștinași din fosta „Romanie” (Ῥωμανία, adică Imperiul roman de răsărit). Astfel Cassius Dio în „Istoria romană” nu menționează „Vlahii” ci scrie: „Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului, dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu - lângǎ țara tribalilor - țin cu plata birurilor de Moesia și se numesc moesi, afară de cei așezați foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie cǎ sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioarǎ în Munții Rodopi.”

Primele limbi romanice sunt atestate abia în perioada marilor migrații: franceza în 842 (Les serments de Strasbourg) și italiana în 960 (Carta capuana). Latina populară a vlahilor si românilor s-a manifestat mai pregnant in secolul al X-lea, fiind strâns legată de menționarea vlahilor/românilor in cronici (Ibn al-Nadīm, Mutahhar al-Maqdisi, Cronica lui Nestor, Gesta Hungarorum). În decursul timpurilor, s-a folosit pentru populația latinofonă balcanică denumirile de daci, geți și apoi de vlahi.

Secolul al V-lea

Scriind despre ambasadele lui Priscus la curtea lui Atila (probabil în Banatul de astăzi) din anul 448, istoricul Lisseanu arată că bizantinii au găsit sate cu case de tip colibă spre deosebire de corturile nomazilor. Localnicii se ocupau cu agricultura, fiind sedentari. În descrierea lui Priscus, localnicii sunt numiți sciți.
Istoricul Zosimos (Zosimos, Istoria contemporană, IV, 34) scrie: „Theodosius II respinse pe sciri și pe carpodacai …peste Istru.” Carpodacai e o mențiune a autohtonilor daci sau carpi din secolul al V-lea.
Într-o cronică rusă târzie, care preia date din alte cronici, numită „Cronica grecească" sunt menționați vlahii la funeraliile lui Attila.

Secolul al VI-lea

Prima mențiune a unui cuvânt romanic oriental (din Europa de sud-est) apare în cronica lui Theofilact din Simocatta, datând din anul 587 (episodul cu expresia „Torna, torna, fratre!”). Ulterior, Primul Imperiu Bulgar cucerește bazinul Dunărei de Jos și partea de răsărit a peninsulei Balcanice, despărțind astfel populațiile romanice de Imperiu care, între timp, devine din ce în ce mai puțin roman și din ce în ce mai grec. Apariția cuvântului βλάχοι (Vlahi) în scrierile lui Skilițes și în „Compendiul” lui Kedrenos este legată de lipsa lor din Imperiu timp de mai bine de două veacuri, datorată extinderii stăpânirii bulgare asupra teritoriilor locuite de romanofonii orientali, numiți Власи în bulgărește.
Filologul Ilie Gherghel, într-un studiu despre cuvântul „Vlahi” arată că denumirea cartierului Blachernae (Vlaherne) din Constantinopol vine de la vlahi și datează aproximativ din secolul al VI-lea; vlahii au avut o colonie lângă capitală.
Istoricul Theophylact Simocatta a scris despre Blachernae în legătură cu câteva evenimente din secolul al VI-lea, din timpul împăratului Mauricius.

Secolul al VII-lea

Isidor din Sevilla a scris în secolul al VIII-lea lucrarea Etymologiarum Libri Viginti arătând că „dacii” din vremea lui ar fi urmașii goților.
Cosmografia anonimului din Ravenna compusă după anul 680, „Dacia, care se numește și Gepidia” indică venirea nomazilor gepizi.

Secolul al VIII-lea


Istoricul Stelian Brezeanu scrie că primele date precise despre românii de la sud de Dunăre, numiți „vlaho-rinhini” (posibil „vlahii de la râul Rynhos”), apar într-un document istoric referitor la mănăstirea Kastamonitou, scris în secolul al XVII-lea, însă bazat pe o sursă bizantină din secolul al IX-lea. Conform documentului, în vremea iconoclasmului (secolul al VIII-lea) la Sfântul Munte s-au așezat treizeci de familii de vlahorinchini: „În zilele împăraților iconomahi, neamurile din ținuturile de lângă Dunăre, găsind prilej de dezordine, deoarece împărații cei nelegiuiți ai romanilor purtau război contra sfintelor icoane, pe atunci așa-numiții rinhini și, în limba celor simpli, vlahorinhini și sagudați, după ce au ocupat Bulgaria și s-au întins încetul cu încetul în diferite părți, au pus stăpânire și pe Macedonia. În cele din urmă au ajuns și la Athos cu femeile și copiii lor, căci nu se afla nimeni să le stea împotrivă și să-i înfrunte cu război”.

Secolul al IX-lea

Iosif Genesios a folosit denumirea de „geți” (getae) într-o relatare legată de participanții la răscoala lui Toma Slavul din anul 821. Scriind despre geți, Genesios s-a referit la un popor situat la nord de Dunăre, aflat sub ocupația slavilor.
O scrisoare a lui Emmerich din Elwangen către Grimaldus, abația St.Gall menționează românii nord-dunăreni cu numele de daci (anul 860): ...„gentes innumeras... Sunt his Germanique truces et Sarmata bellax-atque Getae nec non Bastarnae semina gentis-Dacorumque manus et Martia pectori Alani.”
Chiril și Metodiu au avut mai mulți discipoli în secolul al IX-lea, dintre care doi au propovăduit creștinismul în rândul slavilor rămași printre românii deja creștini din Tările Române: Jandov în Dacia (probabil Transilvania) și Moznopon în Alpibus Vallachicis (probabil Valahia Transalpina).

Secolul al X-lea

Constantin al VII-lea Porfirogenet a scris despre locuitorii din Dalmația, care își ziceau romani și vorbeau o limbă latină și care au fost alungați de slavi. Slavii îi numeau vlahi pe urmașii romanilor. Constantin presupunea că acest popor ar fi urmașul romanilor aduși din Italia în timpul împăratului Dioclețian. Este prima menționare istorică a vlahilor din Dalmația.

Anul 971

Cronicarii Ioan Skylitzes și de Georgios Kedrenos, povestind lupta dintre varegii lui Sveinald (Sviatoslav) cu Ioan Tzimiskes, menționa existența semănăturilor de grâu și mei în regiunile de pe malul stâng al Dunării, din vecinătatea Silistrei, lucru ce dovedește că această zonă era locuită de o populație sedentară. Încercuite în Durostor, oștile varegilor se aprovizionau noaptea cu aceste cereale și furaje transportate de pe malul opus al Dunării. Aceeași cronicari au scris că: „au venit la dânsul (în fața împăratului) din Constanția și din alte fortărețe ridicate dincolo de Istru, soli care cereau iertare pentru faptele rele săvârșite, predându-se împreună cu acele fortărețe; primindu-i cu blândețe, împăratul a trimis oameni să preia cetățile și oaste îndestulătoare pentru paza lor.”

O nouă mențiune a vlahilor apare la cronicarul Georgios Kedrenos și se referă la anul 976.

Kedrenos ne relatează despre ciocnirea dintre vlahi și bulgarii din Macedonia, în timpul revoltei bulgarilor împotriva Bizanțului, care a izbucnit la moartea împăratului Ioan Tzimiskes (ianuarie 976). Cronicarul bizantin ne informează că David (fratele lui Samuil, conducătorul revoltei) „a murit ucis de niște vlahi călători, între Castoria și Prespa, la așa-numiții «Stejari frumoși». Vlahii formau paza caravanelor de pe drumurile Balcanilor de sud și de vest și erau de partea împăratului.”
Lexiconul Suidas din secolul al X-lea arată că la acea vreme Dacii sunt numiti Pecenegi. Acest lucru înseamnă că de fapt pecenegii au ocupat vechea Dacie, care era locuită în acel timp de români.

În anul 938 Ibn al-Nadīm a publicat lucrarea Kitāb al-Fihrist (Indexul cărților arabe) în care a menționat „turcii, bulgarii, vlahii" (folosind termenul Blagha’ pentru vlahi) și alte popoare. Identificarea Blagha’cu românii a fost făcută de Dodge și Spinei. Denumirea de vlahi era deja utilizată încă din secolul al VIII-lea, când au fost identificati „vlahorinchinii” în Balcani.
Cronicarul arab Mutahhar al-Maqdisi, care a trait în secolul al X-lea, a menționat printre vecinii popoarelor turcice pe slavi, Waladj(vlahi), alani, greci și alte popoare.
Cronica lui Nestor descrie fapte din secolul al X-lea, arătând că nomazii unguri „au alungat vlahii (din Panonia și Transilvania) și le-au luat pământurile”. Datele despre vlahi din Cronica lui Nestor sunt confirmate de cronica Gesta Hungarorum.

Secolul al XI-lea

Vlahii sunt menționați pentru prima dată în Moldova cu ocazia unei bătălii care a avut loc pe Râul Alta în apropiere de Kiev în anul 1019. Vlahii au participat la războiul civil pentru conducerea Kievului luând partea unui principe local. În tabăra opusă vlahilor erau varegii (vikingii) care au consemnat mai prezența vlahilor în bătălie sub denumirea „Blokumenn”.
Vlahii din Moldova sunt menționați ca participanți alături de pecenegi (sau cumani) în bătăliile de la Chiraleș (Jud. Bistrița Năsăud) și Oradea Mică (Kisvarda) în Ungaria.
Vlahii sunt menționați în 1040 sub numele de „geți” și „daci” ca mercenari în Polonia, participând la război în vremea ducelui Cazimir.
Ana Comnena descrie românii în Alexiada folosind termenii vlahi, dar și daci: „dacii locuiesc pe pantele de nord ale munților Haemus (Hercinici, în unele traduceri), iar macedonenii pe pantele de sud.”
Kekaumenos, autorul lucrării Strategikon, a identificat vlahii cu dacii cuceriți de Traian.
Foucher de Chartres a menționat participarea românilor la Prima cruciadă din 1095, utilizând denumirea de daci. A mai menționat și că o parte din cruciați au trecut prin „țara ungurilor”. Chartres face astfel distincție între daci si unguri.

Secolul al XII-lea

Cuvântul „Vlahi” este folosit de Ghiorghios Kedrenos și de Nichita Honiatis relatând Răscoala Asǎneștilor din 1185: „împăratul Isaac Anghelos (1185-1195) [...] zgârcindu-se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruțare din propriile ținuturi; și a jecmănit, din meschinărie, și alte orașe din părțile Anhialos-ului (azi Pomorje, în Bulgaria) pe furiș, dar mai ales și i-a făcut sieși și Romeilor (bizantinii) dușmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau „misieni”, iar acum se cheamă „vlahi”. Aceștia, încredințați în nepătrunderea ținutului în care locuiau și bizuindu-se pe cetățile și posadele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s-au sumețit și altădată împotriva Romeilor. [...] După aceea misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți. [...] La început, vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și Asan...”

Ulterior denumirea „Vlahi” se răspândește în documentele istorice europene din Evul Mediu sub diferite forme : Walachen (germ.), valaques (fr.), vlachs sau wallachians (engl.), velascos sau valacos (sp.), velaci sau valacchi (ital.), volohi sau Włochy (rus., pol.), vlasi (serb., bulg.), oláhok sau vláchok (magh.), vláhoi (neogr.), iflaklar (turc.) și variante (moshovlahi, kuțovlahi, mavrovlahi sau morlahi...).


O țărancă română (paysanne valaque) desenată de Dieudonné Lancelot în 1860


Vlahii, origine, limba și istoria lor

Președintele Societății pentru Studii Macedonene, Nikolaos Mertzos, el însuși de origine vlahă, menționează în cartea sa „Vlahii aromâni” că termenul de vlah era atribuit de celelalte popoare unei civilizații antice de munteni care s-au latinizat pe cale orală deoarece au servit drept soldați oficiali ai Imperiului Roman în zona Greciei și a Balcanilor. Timp de secole, aceștia s-au căsătorit numai între ei, reușind astfel să-și păstreze originea intactă. „Noi, așa-numiții vlahi, ne-am identificat întotdeauna drept aromani, adică cetățeni romani ai Imperiului Roman de Răsărit, care în ultimele sale secole a fost numit și România. Aromani în limba greacă înseamnă războinici mândri. Iar, noi, vlahii am fost întotdeauna războinici.”

Considerând indubital indiciul sigur al asemănării limbii vlahilor cu limba română, istoricii greci printre care Konstantinos Paparigopoulou (1815-1891), Nikos Beis (1882-1958), Panaiotis Arabantinos (1811-1870) au considerat că grecii vorbitori de limbă vlahă din Macedonia, Thesalia, Epir, au acceași origine cu vlahii din zona Dunării și zona Balcanilor din Bulgaria. Studiind lucrările cronicarilor bizantini Kinamos (1143-1185), Kekaumenos (secolul 11 e.n) și Halkokondilis (1423-1511) au acceptat faptul că vlahii din nordul Greciei provin din zona Dunării.

Etimologia cuvântului Vlah

Sunt mai multe păreri despre originea acestui cuvânt:

- din greaca veche, unde cuvântul vlaha însemna behăit
- din greaca veche unde cuvântul vlahan însemna broască (batracian)
- din greaca veche unde cuvântul vlahnon însemna ferigă
- din cuvântul flaccus care se referea la cel care are urechi mari
- din cuvântul grecesc vrahos care înseamnă stâncă
- din cuvântul egiptean felahos care însemna oier, păstor

O altă părere este că provine din cuvântul german Volci. Astfel îi numeau germanii la început pe celți și apoi pe toți vorbitorii romani de limbă latină și pe vecinii lor. Iorgos Babiniotis în dicționarul limbii grecești scrie astfel: Vlah ( slavonă - vlaha, germana veche - Wal(a)h, latină - Volcae) este denumirea unei spițe celtice aflată sub stăpânire germanică. Vlahii sau aromânii provin din populații ce au fost latinizate în perioada romană și vorbesc un dialect roman, înrudit cu limba română. Germanii și apoi slavii, tuturor popoarelor latinizate, indiferent de originea lor, le spuneau vlahi. Polonia, chiar și astăzi, folosește numele Wloshy (Vlahia) pentru a desemna Italia.

Izvoare buzantine despre vlahi și limba lor

Istoricul Prokopios (secolul al VI-lea) este primul care folosește cuvinte ale limbii vlahe. Deasemeni, Ioannis Lidos (490-578) vorbește despre existența civilizațiilor latine din zona europeană. În lucrarea sa „Despre principiile statului roman” specifică: „Exista o lege veche conform căreia orice se întocmea de către guvernatori sau celelalte autorități trebuia să fie spus în italiană. iar în zona Europei (cum se numea atunci zona Balcanilor), chiar dacă majoritatea locuitorilor erau greci, era impusă limba italiana, mai ales funcționarilor publici.
Lidos susține astfel că în secolul al VI-lea în zona Balcanilor limba oficială era latina.

Istoricul bizantin Ioannis Kekaumenos (sec. 11) nu vorbește măgulitor despre vlahi în lucrarea sa „Strategii” spunând despre ei că nu prezintă încredere, sunt indisciplinați și se înrudesc cu daco-romanii.

Anna Komnini în lucrarea sa, Alexiada, oferă informații despre vlahii din Thessalia, pomenind de vlahii din zona Larissei din Grecia, dar și de cei din zona Balcanilor, Macedoniei și a Dunării. Ea vorbește despre un sat aflat la nord de Larissa, care se numea Satul Vlahilor sau Ezevan. Lângă Dunăre erau vlahii care se învecinau cu Kumanii, apoi s-au îndreptat spre Balcani. Spune despre ei că duceau o viață nomadă, însă nu specifică dacă vorbeau sau nu latina.

Cronicarul bizantin Laonikos Halkokondilis (sec.15) consideră, fără a menționa surse sau dovezi, că neamul stabilit în munții Pindului din Thessalia provenea din Dacia. Îi numește Vrakii (denumire din greaca veche care înseamnă stâncă) sau vlahii. Spune că ei vorbesc aceeași limbă cu dacii și seamănă cu aceștia, sunt înarmați și populează două mari regiuni, una este lângă Dunăre, cealaltă fiind Moldova, pe care el o numește Bogdania.

sinteză și traducere Adina V.

vineri, 6 noiembrie 2020

Palatul Casei de Economii şi Consemnaţiuni, București

 

foto Alexandru Antoniu



Istoria C.E.C. a început în perioada anterioară domniei lui Alexandru Ioan Cuza, cu un prim statut al „Casei de păstrare și împrumut” elaborat de economistul Costache Bălcescu și publicat în 1845. Modificat după statutul casei de economii din Franța și după cel al Brașovului , înființată în 1835, prevedea „înființarea Casei de economii prin abonament privat voluntar în orașul București”.

Instituția și-a început activitatea în 1865. Între 1877 și 1878, a contribuit la finanțarea Războiului de Independență a României, care a constituit o cantitate semnificativă de resurse necesare participării la conflict. În plus, până la înființarea sistemului bancar, instituția a acordat credite pentru construirea diferitelor proiecte ale administrației publice, cum ar fi școli, spitale sau biserici.

În ceea ce privește sediul în care a funcționat CEC-ul la început, a fost alocat un mic spațiu într-un sediu modest al Ministerului de Finanţe. Apoi instituția s-a mutat în hanul Şerban Vodă, amplasat pe locul actualei clădiri a Băncii Naţionale. Dându-și seama de importanța instituției, Regele Carol I a încurajat ridicarea unui sediu pe măsură.
S-a decis ca sediul CEC să fie construit pe locul unde se afla mănăstirea şi hanul „Sfântul Ioan cel Mare”, care fiind în ruină fusese demolat în 1875. Intersant este faptul că în cimitirul acestei mănăstiri a fost îngropat Ienăchiță Văcărescu, autorul primei cărți de gramatică a limbii române (1784).

CEC-ul ca instițutie a fost înființat în anul 1864 printr-o lege inițiată de către Alexandru Ioan Cuza. La inceput a funcționat în diverse imobile, după care în anul 1875 s-a început construirea unui sediu propriu. Pe locul în care se află azi CEC-ul se găsea atunci biserica Sfântul Ioan cel Mare, care a fost demolată pentru a face loc primei construcții. CEC-ul se dezvoltă rapid, astfel încât vechiul sediu devine neîncăpător. Se hotărăște demolarea lui și pe același loc s-a început construcția actualului sediu, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau. Gottereau a proiectat, de asemenea, în București Palatul Cotroceni, Biblioteca Centrală Universitară și prima versiune a Palatului Regal, distrusă într-un incendiu în 1926.
Începutul lucrărilor a fost marcat printr-o ceremonie care a avut loc la 8 iunie 1897. Printre participanți se număra familia regală, membri ai guvernului, membri din consiliul de administratie CEC și arhitectul Paul Gottereau. Execuția a fost realizată sub îndrumarea arhitectului român Ion Socolescu. Socolescu este unul dintre cei mai buni reprezentanți ai școlii românești de arhitectură modern, stilul său caracterizându-se prin claritate și monumentalitate.
Construcția a fost terminată în anul 1900 și de atunci CEC-ul a funcționat în această clădire fără a se face alte modificări notabile.Palatul, construit în stil eclectic, se termină cu o cupolă de sticlă și metal. Intrarea este încununată de un fronton în semicerc sprijinit de câte o pereche de coloane de stil compozit.
Cele patru volume de colț, decorate cu frontoane și steme, sunt acoperite de cupole în stil renascentist. O cupolă mult mai mare acoperă holul central al edificiului, în care funcționează diferite ghișee ale instituției.
Decorația judicioasă a fațadelor, echilibrul volumelor care îl compun fac din acest palat un interesant monument de arhitectură a orașului.

Palatul CEC este una dintre puținele clădiri din Bucureşti care nu au fost niciodată reabilitate. Desigur, s-au făcut mici lucrări de renovare în interior, în unele săli, însă nu s-a intervenit masiv. Cu toate astea, arată încă foarte bine și își păstrează eleganța de peste 100 de ani.
Construcția nu a fost afectată nici de cele două războaie mondiale (a scăpat de bombardamente), nici de cutremurele din 1940 și 1977.

Constatând că românii întârzie mereu, inclusiv politicienii (din cauza lipsei ceasurilor, se pare), Regele Carol I a decis ca orice clădire importantă pe care o va construi să fie prevăzută cu câte un ceas. În plus, Carol I avea obiceiul să le ofere cadou un ceas celor care întârziau.
Decorațiunile interioare provin atât din țară, cât și din străinătate (marmura provine din Dobrogea, candelabrele sunt făcute la Viena, pe comandă etc.). O mare parte din mobilier este cel original.




O informație amuzantă: în aula centrală, pe o bucată de perete, se află o pictură intitulată „Munca”, realizată de pictorul Mihail Simonide. Pe peretele de vizavi ar fi trebuit să fie o altă pictură – “Răsplata”, dar aceasta lipsește, deoarece pictorul s-a “fofilat” și nu a mai terminat-o. Cum s-ar zice… după muncă, răsplata încă se lasă așteptată.
Până în anul 1999, Palatul CEC a funcționat ca o sucursală obișnuită de bancă, unde se lucra cu publicul, însă în prezent aici există doar birouri.
Clădirea conține numeroase simboluri, printre care capetele de lei de la intrare (stabilitatea), albina, șerpii și flacăra, iar de curând, frunza de stejar.



Piatra masivă din Dobrogea a fost folosită la construcția fațadei, în timp ce marmura din aceeași regiune a fost folosită pentru holul central și scările de sus. Frontiera intrării principale are două sculpturi, reprezentând Dumnezeul comerțului, Mercur și Zeita agriculturii și prosperității, Demeter. Acestea au fost atribuite sculptorului Athanasie Constantinescu.




În interior, palatul este decorat cu picturi de Mihail Simonidi. Unul dintre ele, pictat pe tavanul sălii festive, se intitulează „Fortune dându-i bunurile României după independență”. Titlul se referă la momentul istoric al câștigării independenței, un pas esențial în procesul de unificare a României în 1918.
Sala festivă a găzduit până în anul 1948 portretele regelui Carol I și ale reginei Elisabeta, pictate de Mihail Simonidi, portretele regelui Ferdinand I și ale Reginei Maria, sub a cărei domnie a avut loc Marea Unire din 1918, pictată de Costin Petrescu . După 1948, în timpul regimului comunist, portretele au fost distruse după ce au fost acoperite cu vopsea. Recent au fost recreate de artistul Valentin Tănase.

Pe lângă sediul CEC Bank, Palatul C.E.C adăposteşte şi Muzeul CEC. Muzeul CEC a fost inaugurat în septembrie 2005 şi este deschis în Holul Mare al Palatului CEC. În muzeu sunt expuse obiecte inedite, martore ale evoluţiei istorice şi economice a Casei de Economii şi Consemnaţiuni: documente originale ale tranzacţiilor financiar-bancare în anii de început ai băncii, documente financiare şi civile din colecţia Tezaur a CEC, produse bancare începând din anii 1880 până în zilele noastre, "puşculiţe" şi seifuri din perioada interbelică, precum şi materiale de promovare a imaginii băncii de-a lungul timpului - timbre, medalii comemorative, insigne, ilustrate etc.
Cu prilejul inaugurării Muzeului CEC, a avut loc vernisajul expoziţiei de fotografii şi cărţi poştale "Bucureştii între 1850-1914", conţinând 30 de fotografii originale şi 100 de cărţi poştale aparţinând Bibliotecii Academiei Române, Cabinetul de Stampe.

Palatul CEC a găzduit evenimente importante, cum ar fi recepţia pentru a 90-a aniversare a Regelui Mihai, în anul 2011 sau discursul președintelui american George Bush în anul 2008, cu ocazia Summit-ului NATO.

sursa: https://zambetsisanatate.ro/2019/10/28/in-vizita-la-palatul-cec-cu-fundatia-calea-victoriei/
https://editiadedimineata.ro/palatul-c-e-c-ului-un-reper-al-marilor-schimbari-din-capitala/

miercuri, 4 noiembrie 2020

Despre Bucureștiul interbelic


Bucureștiul vesel și prosper dintre cele două Războaie Mondiale este descris de Graziella Doicescu în volumul „Captivantul București interbelic”, apărut la Editura Vremea. Mai jos sunt câteva fragmente din volum:
Flașnetarii și… biletele de papagal

După-amiezele, dar mai ales duminica și de sărbători, se auzeau flașnetarii. Omul ducea flașneta fie agățată de gât și spate, fie pe un cărucior. Flașneta avea într-o parte o manivelă, pe care flașnetarul o învârtea ca să înceapă să cânte. Fiecare flașnetă avea un cântec special. După melodie, copiii știau ce flașnetar trecea.

Unii aveau deasupra flașnetei o cutie dreptunghiulară din carton în care, pe două rânduri, erau înșirate bilețele. Erau răvașe de noroc. Lângă ele, stătea un papagal micuț, colorat, care, la îndemnul flașnetarului, trăgea cu ciocul un bilețel pe care îl dădea celui ce plătise – ca să-și „vadă norocul”.

Ursarii

Ursarul era un țigan care trăgea după el un urs legat cu un lanț de un băț, pe care îl ținea în mână și cu care dirija mișcările ursului. Un însoțitor, femeie sau copil, avea o tamburină. Când se apropia de un grup, ca să-l facă pe urs să se ridice pe picioarele din spate, ursarul îl împungea cu bățul și-l încuraja, lălăind un fel de melodie, întovărășit de un fel de tamburină. Ursul începea să se rotească în jurul lui în ritmul tamburinei. Și toți copiii dădeau fuga să vadă ursul dansând.

Lampagiii


Bucureștiul, înainte de Primul Război Mondial, era iluminat cu opaițe așezate în căsuța felinarului. Lampagiii treceau pe înserat, cu o prăjină care avea o lumânare aprinsă, o introduceau cu ajutorul prăjinii prin fereastra de jos și aprindeau opaițul. Dimineața, capătul prăjinii avea un cornet de metal, răsturnat, pe care-l puneau deasupra flăcării și o stingeau. Chiar înainte de 1920, s-a introdus iluminatul stradal cu gaz aerian.

Coșarii

— Hai coșar, coșar!
Așa își anunțau prezența pe străzi niște oameni îmbrăcați în negru, cu o tichie înaltă pe cap, care duceau pe umăr o frânghie groasă, încolăcită de mai multe ori, cu o ghiulea la un capăt. Mai duceau și niște perii lungi și nu prea groase. Atât ei cât și uneltele lor erau de un negru „tuciuriu”. Aceștia erau hornarii sau coșarii. Ei curățau funinginea din coșurile caselor, cel puțin de două ori pe an.

Erau indispensabili! Dacă nu îți curățai la timp coșul, funinginea acumulată pe coș, în urma arderii lemnelor sau a cărbunilor, putea lua foc și atunci… interveneau pompierii de la Radu Vodă!

Cafegiii

Aproape la toate intersecțiile importante găseai un cafegiu. Pe firmele lor scria: cafea, năut, alune și tot felul de dulciuri. Cafeaua era de mai multe sortimente, adusă din toate colțurile lumii. Majoritatea magazinelor aveau prăjitoare de cafea. Cafeaua proaspăt prăjită era introdusă în niște „măcinători”, niște cilindri mari de aramă. Când cafeaua era gata râșnită, se deschidea sertarul în care se adunase aceasta. Mirosul pe care-l degaja era amețitor. Nici o cafea, de nici o marcă existentă, nu se poate compara cu cafeaua aceea! Cafegiii erau, în marea lor majoritate, armeni.

Castanele coapte

— Castane coapte, castane coapte!
Asta auzeai când treceai iarna pe bulevarde, pe Calea Văcărești. Iernile erau foarte geroase în Bucureștiul anilor ’20-’40. Când înotai prin troiene de zăpadă, cu aburi ieșind din gură și cu nasul înghețat, dacă auzeai strigătul de „castane coapte”, simțeai că ești salvat!



Deasupra unui cazan în care se făcea jar, se așeza un grătar. Pe grătar se puneau castane, cu o furculiță lungă, și se rostogoleau pe toate părțile să se coacă bine. Mirosul de castane coapte se împrăștia în aer și îl simțeai de departe.

Braga

Braga era un lichid cu aspect lăptos, ușor cafeniu, cu un gust dulce-acrișor, care înțepa ușor în vârful limbii – o reminiscență otomană la noi, ca și halvaua, halvița, rahatul, bigi-bigi.

Această băutură răcoritoare se vindea în bragagerii, unde se găseau și celelalte produse enumerate mai sus. Existau însă și oameni care își puneau în spate un bidon plin cu bragă și străbăteau străzile, piețele, târgurile și iarmaroacele, strigând:
— A venit bragagiul! Vindem bragă! La pahar sau la halbă!

Cofetăriile

Cofetăriile din București erau renumite pentru prăjiturile și sortimentele variate de înghețată. Prăjiturile erau mari și ieftine. O bucată costa în jur de 7 lei, la un salariu mediu de 6.000-8.000 lei pe lună. La cofetăriile „Anghelescu”, se servea Café-Glacée și Coupe Jack – un fel de cocteil de înghețată, cu fructe confiate, puțin coniac și frișcă.

Erau cofetării mari ca „Nestor”, „Athené Palace”, „Capșa” și „Suchard”, unde lumea mergea nu numai pentru a mânca o prăjitură, ci și pentru a se întâlni cu prietenii – veneau grupuri întregi. De multe ori, când te căuta cineva acasă și nu te găsea, știind că ai obiceiul ca, la o anumită oră să te afli la cofetăria „Nestor”, te găsea acolo, șezând pe canapelele confortabile, în fața unui café-frapé sau a unui juice, stând de vorbă cu amicii.

Grădinile de vară

Vara, de exemplu, era greu să reziști tentației și mirosurilor de grătar ce se împrăștiau de la grădinile de vară. Chiar și muncitorii, de la fabricile de tăbăcărie, de încălțăminte, de la C.F.R. sau de la uzinele din jur, considerau o reală obligație să-și ducă nevasta la o grădină din colțul străzii, o dată pe săptămână, la un mic și o bere, sau la o jumătate cu sifon (adică o jumătate de litru de vin).
Grădinile cele mai căutate, pentru specialitățile lor, erau cele situate pe ambele maluri ale Dâmboviței și pe Calea Văcărești, în apropiere de „Abator”. Acestea se aprovizionau mereu cu măruntaie, fundulii, mușchiuleți, burtă, pe alese, direct de la sursă – abatorul.

Cabaretele

Erau localuri care funcționau după ora 10 seara. Aveau o structură deosebită față de celelalte restaurante. În salon, erau răspândite măsuțe cu scaune, în jurul unui ring de dans, iar în dreptul unui perete se găsea un bar, destul de mare, cu scaune înalte. În apropierea barului, se afla o estradă, pentru orchestră. La intrare, se plătea o taxă pentru fiecare, destul de importantă. Lumea venea îmbrăcată în toalete de seară. Bărbații – în redingotă, smochinguri sau frac, femeile – în rochii lungi. […] La bar, pe scaunele înalte, erau „damele de consumație”, care puteau fi invitate la dans, să facă conversație și să bea ceva, la bar sau la masă.

Teatrele

Din 1915, repertoriul Teatrului Național s-a schimbat, introducându-se piese de valoare din literatura universală. Înainte de 1900 și după, din cauza unui public neavizat, lipsit de cultură, era nevoie de un repertoriu ușor, amuzant, cu scenete de amor și cu un umor grotesc, dramolete lacrimogene. Chiar și acest repertoriu trebuia schimbat foarte des. O piesă care rezista 15-20 de spectacole era un miracol. Publicul venea în număr mic la aceste spectacole pe care le numea „comedii” (accentul pe ultima silabă).

Cinematografele

Spre sfârșitul anilor ’20 și începutul anilor ’30, apariția filmului sonor a înmormântat filmul mut, care prevedea existența pe scenă a unui pianist, pe toată durata filmului. La început, filmele sonore erau încă stângace, mai păstrau ceva din mișcarea sacadată a filmului mut. Dar s-au perfecționat rapid și au apărut filme de răsunet; King-Kong, de exemplu, care îngheța sângele în vine.

Industria de film americană a lansat o serie de actori și actrițe care au cucerit imediat inimile spectatorilor. Se făceau multe filme muzicale, cu cadre somptuoase și dansuri deosebite: un șir de 50 de balerini mișcându-se toți deodată, perfect sincronizați, french-can-can, step și dansatori perfecți, ca Fred Astair, cu partenere pe măsură.


sursa: https://www.ziarulmetropolis.ro/dictionar-de-personaje-si-rasfaturi-in-bucurestiul-interbelic/

marți, 10 decembrie 2019

Cu trăistuțele la colindat, în perioada interbelică







În ajunul Crăciunului, cum începea să se însereze, se adunau grupuri, grupuleţe de copii şi, cu traistele de gât şi un ciomag în mână care să-i apere de eventualii câini ieşiţi în cale, plecau la colindat. Se colindau vecinii, rudele, prietenii. Copiii se străduiau să cânte frumos şi erau ascultaţi de toată familia adunată în jurul pomului de Crăciun. Erau răsplătiţi cu covrigi rotunzi cu susan, nuci, mere, mandarine, portocale şi bomboane. Când se umpleau traistele, colindul se termina şi copiii se împrăştiau, fiecare plecând spre casă. Bucuria cea mai mare era să vii cu săculeţii plini şi să-i răstorni pe muşamaua pe care o punea mama special pe masă. Bani nu se obişnuia să se dea decât la casele care nu se pregătiseră pentru colind. Şi cine nu se pregătea pentru colind?! Cu o săptămână înaintea colindului, simigeriile erau golite, în fiecare zi, de şirurile de covrigi. Şiruri de 50-100 de covrigi. Ca să faci faţă cu cinste colindului, cumpărai 200-300 de covrigi, că trebuia să te gândeşti şi la colindătorii cu steaua, şi la irozi şi la pluguşorul de Anul Nou”.

Graziella Doicescu, „Captivantul Bucureşti interbelic”, 2008

Apel umanitar de Crăciun în Bucureștiul interbelic



Dincolo de povestirile cu Moş Craciun, în Bucureștiul interbelic poeziile în ton cu sărbătorile care se apropiau, scrisori sau idei de cadouri, revistele dedicate copiilor din perioadă interbelică făceau apeluri umanitare pentru ajutorarea celor nevoiaşi. Retorica acestora era destul de complexă, utilizându-se atât apeluri directe, cât şi mesaje învăluite în textele publicate.
“Sărbătorile se apropie şi cu ele odată bucuria copiilor cari aşteaptă pe Moş Crăciun cu daruri şi voie bună. Dar vai, sunt şi micuţi pe lumea asta ce s-ar simţi veseli să aibă de sfintele sărbători măcar îmbrăcămintea şi hrana pe care copilaşii mai fericiţi o au din belşug în fiecare zi. […] Hăinuţe, ghetuţe, jucărioare ce nu le mai trebuie sau le mai trebuie prea puţin, orice daruri pentru copilaşii până la 4 ani, sume mici de bani, modeste cantităţi de zahăr, griş, tapioca, bomboane ş.a. se primesc la d-na Caragea, strada Basarabiei 14. Dragi copii cari aveţi asigurată bucata zilnică de pâine, daţi o firimiţă pentru acei ce aşteaptă plini de nădejde, sosirea Crăciunului”.
Acesta este apelul publicat de Universul Copiilor în 1925, care este reluat, uşor modificat, şi în anii următori. Numele celor care făceau donaţii era publicat în revistă, iar mai târziu apăreau chiar pozele acestora.
Copiii căpitan Mihail: 3 bucăţi de îmbrăcăminte, 4 jucării, bomboane, griş, zahăr
D-ra Lizica Obedenaru: 5 bucăţi îmbrăcăminte, griş, zahăr
Copiii D-nei Chiru: 7 bucăţi îmbrăcăminte
Dinu Greculescu – 200 de lei
Nora şi Nicu Polipu: smochine, tapioca, biscuiţi, cacao, griş, zahăr



Uneori, apelul era făcut în versuri.“Când tăticul vostru vine încărcat cu cele bune/ Cu hăinuţe, cu ghetuţe, cu bomboane şi alune/ Şi când plini de bucurie voi primiţi ce v-a lipsit,/ Vă gândiţi oare că-n lume, amărât şi urgisit/ E-un întreg popor de îngeri, copilaşi murinzi de foame,/Cari cerşesc în van iubirea unui tată, unei mame?/Spre orfani deci să trimiteţi gândul vostru-n orice clipă (…)/ Iar când soarta vă aduce fie-un cât de mic prisos,/Daţi din el fără mustrare” (Către copiii bogaţi).

Alteori, era utilizată convenţia scrisorii către Moş Crăciun:În atâţia ani de-a rândul/ Mi-ai citit în taină gândul/ Şi în noaptea de Crăciun/Mi-ai trimis un înger bun/Şi la patul meu călduţ/ Şi-n pantoful meu micuţ/Mi-a pus cai şi sănioare/Albe oi şi căprioare,/Jucării nenumărate (…) Şi copiilor săraci/ Şi mai fă-le o bucurie:/ Scăpă-i zău de sărăcie;/ Dă-le haine, dă-le foc,/ Săniuţe pentru joc/ Pâine să le pui pe masă …” (Scrisoarea unui copil bun către Moş Crăciun).

sursa: http://www.gandul.info/magazin/craciunul-interbelic-ce-si-doreau-copiii-de-la-mos-craciun-in-urma-cu-80-de-ani-fluturei-de-turta-dulce-cu-polen-de-zahar-pe-aripioare-bombonele-usi-de-zahar-portocale-9074062

sâmbătă, 26 octombrie 2019

Regina Maria și România Mare



A intrat în Palatul Regal pe la prânz cu cei care o însoțeau.
-Vă rog sâ mâncați ceva. Într-o oră ne întoarcem la spital. Ostașii noștri răniți au nevoie de noi, a spus Regina Maria.
-Majestate, vă rugăm totuși să vă faceți injecția împotriva tifosului. Este prea periculos pentru dumneavoastră!
-Eu nu am timp să fiu bolnavă, domnilor. Am România în gând, inimă și suflet. Respir pentru neamul acesta. Iată de ce, nimeni și nimic nu mă va înfrânge. Ne vedem într-o oră!
Aceasta a fost Regina Maria, cea care a iubit România mai presus de orice.
După război și înfăptuirea Marii Uniri, Regina Maria a plecat în Europa să convingă Puterile vremii să recunoască acest act istoric!
A ajuns în Franța pe o vreme mohorâtă și a mers direct la președintele acesteia. A doua zi toate ziarele titrau...”Franța este norocoasă să primească pe Regina Maria”. Primul pas fusese făcut.
A urmat Anglia. Cu Churchill copilărise. În 30 de minute acesta a fost convins să recunoască România Mare.
Înainte să plece, Regina îl întreabă:
-Cum credeți că pot convinge Statele Unite?
-Majestate, Președintele Wilson este la Paris. Aveți timp să ajungeți. Sunt sigur că o să-l cuceriți.
Regina Maria ajunge degrabă în Franța, dar i se spune că președintele american are programul încărcat.
-De la 8 dimineața are foarte multe întâlniri.
-Spuneți-i președintelui dumneavoastră că eu mă trezesc la 6. Vă garantez că nu are cum să plece din Paris fără să ne vedem.
Până la urmă întâlnirea are loc și SUA recunoaște România Mare.


Pentru noi toți, Regina Maria trebuie să fie REGINA INIMILOR NOASTRE!

luni, 3 iunie 2019

O poveste din alte vremuri, Casa Capșa



Capșa 1900


Cofetăriile de lux de pe Calea Victoriei erau Capşa, Fialkovsky şi Giovanni. Obiceiul era ca toată lumea din elită să vină vara să ia îngheţată la Capşa. Cucoanele stăteau in trăsuri înşirate de-a lungul trotuarului şi erau servite acolo iar la mese stăteau tinerii civili sau ofiţerii care admirau acea expoziţie de femei tinere.
Familia Capşa, de origine macedo-română, urmaşi ai cojocarului Dumitru Capşa, au sosit în Ţara Românească după dramaticele episoade ale istoriei aromâneşti din Balcani, când a fost distrus din temelii de catre artileria otomană oraşul Moscopole în anul 1788, minunata capitală a aromânilor.
Supravieţuitorii acelui genocid s-au risipit în cele patru colţuri ale Europei, mulţi dintre ei venind în Ţările Române. La început, Dumitru Capşa, cojocar de meserie, s-a refugiat în oraşul Braşov, unde s-a şi căsătorit, mai târziu mutându-se în Bucureşti, având moştenitori 4 băieţi, Constantin, mezinul familiei fiind singurul care a preluat meseria tatălui, devenind cojocar recunoscut pe „piaţa Bucurescilor”.
Constantin Capşa s-a căsătorit cu o tânără din Ploieşti, cu care a avut 12 copii, patru dintre ei, anume Vasile, Anton, Constantin şi Grigore, pe la mijlocul secolului XIX au înfiinţat Casa Capşa, cu un interior foarte elegant, scaune şi fotolii tapisate cu catifea roşie, măsuţe placate cu marmoră importată din Italia, oglinzi veneţiene, draperii din catifea etc., devenind astfel celebră în toată Europa, protipendada Bucureştiului si nu numai, reunindu-se acolo, pentru a discuta artă, politică, can-can-urile timpului, etc. Această clădire, în timp a fost transformată de Grigore Capşa în hotel, restaurant, cafenea, (cafeneaua fiind singurul loc unde se putea fuma), care pe lângă bunătăţile ce erau servite, se puteau citi gazetele timpului, gazete care pentru a nu fi deteriorate, erau aşezate pe nişte suporturi din lemn de dimensiunile ziarului, astfel ca paginile să nu fie îndoite.
Grigore Capşa, şcolit la Paris la Maison Boissier, a fost cel care a impus standardele occidentale în privinţa calităţii, transformând bucătăria în artă, în acelaşi timp completând modelul francez cu elemente din artă culinară românească, într-o societate care în acele timpuri era încă dominată de influenţele orientale, fraţii Capşa înlocuind treptat dulciurile orientale, precum rahatul, baclavalele şi sarailiile, bine îndulcite cu miere, care se zicea că „îngreunează trupul şi mintea”, cu ciocolata, bomboane fondante şi alte preparate cu bază din cremă de ciocolată şi glazurată.


Frații Capșa
Constantin Capșa și frații săi, foarte întreprinzători, își puseră în gând să deschidă o cofetărie cum nu se mai văzuse la noi, cu cofeturi cum neam de neamul românilor nu mai mâncaseră. Frații Capșa s-au pus pe treabă. L-au tri­mis pe cel mai tânăr dintre ei, Grigore, la Paris să învețe de la primul ciocolatier al lumii, BOISSIER, artă cofetăriei. Frații mijlocii, Anton și Vasile, închiriază pe 1.500 de lei pe an o prăvălioară în casa Dămăroaiei – viitorul Hotel de France.

Într-o mică încăpere erau doar patru mese. Bucureștenii veneau buluc. Se înnădiseră la dulciuri, care erau scumpe, din ce în ce. Veneau cei mai bogați și n-aveau loc. Trebuia mărită afacerea. Afacerea prosperă, dar omul se satură de bine așa cum se satură de rău. În Crimeea era război. Deși se căpătuise, Vasile a luat opt căruțe pline de cărnuri, șuncă, pastramă să le ducă la aliați și să le vândă. Vara era toridă și repede carnea s-a stricat. Pagubă mare, foarte mare, 'Vasile nu s-a așternut muierește la boceală', s-a îmbarcat pe un vas, care l-a dus în Bulgaria. Era o toamnă aurie și frumoasă. Acolo, livezile erau pline cu pruni și grădinile pline de trandafiri. Și Vasile Capșa cumpără zahăr pe credit, prune, flori de trandafir pe datorie și într-un biet șopron începe să facă dulcețuri, dar ce dulcețuri, că se băteau bulgarii să le cumpere. Asta se cheamă ta­lent și așa că, atunci când a trecut Dunărea ca să meargă la București, avea buzunarele ticsite de bani frumoși. Și a găsit în țara noastră fructe multe și bune, 'căci, prin câte țări am umblat, nicăieri nu am găsit bogăție de fructe și așa de variate ca la români', scrie un cofetar de lux, Emil Frederic. Pentru frații Capșa, dulcețurile le-au adus cheag. Și-au cumpărat casele vornicului Slătineanu, de unde nu s-au mai mutat niciodată. Și-au început să aducă de la Paris tot ce era mai bun și mai ales delicatesuri care au plăcut mult românilor.
Frații Capșa au adus pentru prima oară în România absintul, adică ABSENTHUL, zâna verde cum ii spun francezii. Tot ei aduc ananasuri proaspete.


 Cofetăria Capșa 


Frații Capșa erau aventurieri și ar fi făcut orice pentru demnitatea Casei Capșa.
Dacă îl cităm pe domnul Crutzescu 'înghețată, vestita înghețată Capșa, a fost furgăsită de la Giovanni Gellato, «un italian, meșter în învârtirea înghețatei»'.
În București, numai italianul făcea înghețată meșteșugită. Ca să nu fure nimeni secretul se închidea într-o odăiță încuiată cu lacăt și o făcea. Numai că, într-o zi, și era tocmai vara, bietul Giovanni căzu atât de greu bolnav, încât fu silit să învețe unul din ucenicii săi, dar această slugă necredincioasă a vândut secretul… Ghiciți cui? Și peste un timp, Casa Capșa făcea cea mai bună înghețată din București.


Cofetăria Capșa 1911

În perioada anilor 1852 exista o concurenţă pe Calea Victoriei, lumea însă descoperind Cofetăria Capsa, pe lângă celelalte, „Cofetăria Palatului”, „Cofetăria Riegler”, „Fialkowski”, aceştia fiind nevoiţi să-şi mute sediile, întrucât Cofetăria Capşa devenise cea mai celebră şi frecventată din Bucureşti.
Fraţii Capşa călătorind mult peste hotare au adus alături de bomboanele fondante şi alte produse din ciocolată, precum ouăle de Paşti, bomboanele englezeşti, ambalaje din cutii de lemn şi metal produse la Karlsbad, Viena, cu imagini minunate pe capac, de asemenea „hârtia dantelată” , „coli de hârtie aurite şi argintate”, panglici, staniol, toate pentru decorare, atractive şi îmbietoare la cumpărare. De-a lungul anilor, începând cu anul 1869, la „cârma” cofetariei se aflau Constantin şi Grigore Capşa. Grigore, şcolit la Maison Boissier din Paris şi-a însuşit atât de bine arta cofetăriei, încât i s-a îngăduit să participe la Expoziţia din Paris. La înapoierea în ţară, afacerea a continuat, dar în 1876 Constantin s-a retras din afacere, ramânând singur Grigore.

În 1869, Casa Capşa devenise furnizorul Curţii princiare a României, iar în 1882 al Casei Regale. În 1873, i s-a acordat „Medalia de aur” cu ocazia Expoziţiei de la Viena şi 1881 a primit „Medalia de Aur” cu ocazia Expoziţiei de la Bucureşti, iar în 1889, „Marea Medalie de aur” a „Expoziţiei Universale”. De asemenea, în anul 1882, a primit Brevetul de furnizor al Casei principelui Milan Obrenovici al Serbiei şi în 1908 pe cel al Principelui Ferdinand al Bulgariei. În perioada după primul Război Mondial, printre alţi oaspeţi de vază din țară si străinătate, la Capța au fost: preşedintele Franţei Raymond Poincaré, care a scris celebrul volum intitulat apărut în 1927, Sarah Bernard, Josephine Baker, Enrico Carusso, Pietro Mascagni, compozitor italian, tenorul Josef Schmidt, actorul Harry Baur şi nu în cele din urmă George Enescu, la care, bineînţeles, „last, but not least” vizita generalului Joseph Joffre (1852- 1931), mareşal al Franţei în 1916, iar în 1918 a fost ales membru în Academiei franceze.

Pentru multe din personalitățile care i-au trecut pragul, Casa Capșa a inventat produse de cofetărie sau bucătărie cărora li s-a dat numele acestora. Respectiva practică a fost instituită tot de către Grigore Capșa, iar după moartea sa, în 1902, continuată cu succes de cei care i-au succedat. Așa au apărut prăjiturile „Deliciul Concordiei Române”, cu ocazia banchetului din 1881 al acestei societăți, apoi „Carol I” și „Constanța” lansate în 1896 cu ocazia inaugurării canalului Porțile de Fier și, respectiv, a festivității punerii pietrei fundamentale a noului port Constanța. Cu acest ultim prilej amintit au fost create și bomboanele „Alexandre” și „Boris”, marcând prezența acolo a regelui Alexandru al Serbiei și a fratelui Țarului Nicolae al ÎI-lea, Boris Vladimirovici, crema „Princesse” și înghețata „Princesse Marie” dedicate tinerei și frumoasei Principese a României, bomboanele „Jockey Club”, delcioasele bomboane „Theodorini” dedicate cunoscutei cântărețe române de operă, ciocolatele „Sans-Gene”, „Sapho” și „La Douloureuse”, precum și înghețata „Rejane” puse în circulație în cinstea marei tragediene franceze Gabrielle Charlotte Reju, iar salata „Francillon”, în amintirea unuia din rolurile jucate de marea tragediană franceză Sarah Bernhardt. Și lista ar putea continuă…
În anul 1920, Generalul Joffre, a fost primit de Regele Ferdinand şi Regina Maria, decorând pe Regele Ferdinand cu „Medalia militară franceză” şi „Crucea de Război” a oraşului Bucureşti. Fraţii Capşa, cu ocazia acestei vizite somptuoase, s-au gândit ca în onoarea generalului să lanseze o nouă prăjitură de ciocolată, în formă cilindrică de petit-four, exclusiv din cremă şi glazură de ciocolată. Componenţa era hotărâtă, însă fraţii Capşa nu ştiau ce denumire nouă să-i dea, întrucât celelalte aveau denumirea de palete, cornete, bezele etc. Ideea le-a venit spontan… şi au lansat petit-four-ul purtând chiar numele generalului… deci Joffre, în cinstea acestuia, denumire purtată şi în zilele noastre, la care s-a adăugat şi tortul cu cremă Joffre.
Tot fraţii Capşa au fost primii care au introdus fabricarea îngheţatei în România la Bucureşti, care se servea la Capşa în cupe speciale din cristal, cu picior, deasupra frişcă şi petit-four denumite, care se implantau în frişca proaspăt bătută.

În perioada după primul razboi şi începutul celui de-al doilea război mondial, până la naţionalizarea din 1947 a marilor fabrici şi uzine, la Bucureşti exista Fabrica de îngheţată „Frigul”, care se află pe Strada Lânăriei, unde se putea comanda şi pe cale telefonică cantitatea de îngheţată dorită, care era în cutii cerate, cu continut de 1,2,3 kg, îngheţată asortată sau nu, care era adusă la domiciliu cu maşini frigorifice, plata facându-se la livrare.
În acele vremuri, alimentele de bază pentru gospodărie, produse proaspete, precum peştele, crustaceele etc., păsări vii, pâinea caldă, produsele lactate, zarzavaturile, chiar şi materialele din stofe şi mătăsuri, erau aduse de furnizori la domiciliu în mijloace de transport cu tracţiune animală, în special pâinea în transport închis, care păstra pâinea şi alte produse din faină, proaspete şi calde.




Pe 15 octombrie 1922, Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost încoronaţi la Alba Iulia, ca Suverani ai României Mari. Evenimentul a fost unul fastuos şi la el au participat, potrivit istoricilor, aproximativ 80.000 de suflete. Chiar în prima zi a ceremoniilor, Regele şi Regina au oferit un dineu regal, care a fost servit invitaţilor în Sala Unirii din Cetate. Aproximativ 400 de invitați au participat la masă. (Şi oamenii simpli, veniţi din toate provinciile româneşti, au fost poftiţi la o masă populară, cu friptură la proţap, fiind pregătite peste 30.000 de porţii de mâncare.) Meniul amănunțit al dejunului încoronării îl ştim şi astăzi, fiind păstrat în arhive. Masa a început cu caviar şi „oeufs brouillés forestiere“, adică ouă fierte și asezonate cu ciuperci de pădure sotate în unt, şuncă tăiată fin şi pătrunjel. A continuat cu „esturgeon du Danube a la parissiene“, adică morun gătit în stil franţuzesc, file de vită în stil Dauphine şi sos remoulade. Au urmat un aspic de foie gras (din ficat de raţă) decorat „en belle-vue“ şi o salată de sezon. La desert, s-au servit parfait de praline, trufe de ciocolată, gofre, bomboane, fructe şi cafea. Masa de inspiraţie franţuzească a fost stropită numai cu licori româneşti: vin de Drăgăşani, vin de Dealu Mare din 1907, spumant Capşa Brut şi spumant Rhein Extra, făcută în pivnițele supraterane de la Azuga. Doar coniacurile au făcut excepţie, fiind aduse Cointreau şi Martell. Meniul a fost pregătit cu migală de Casa Capşa şi avizat de Generalul Berthelot. „A fost o masă extraordinar de bine organizată, serviciul foarte prompt şi mâncarea excelentă. Nu a durat mai mult de o oră şi jumătate, ceea ce este un lucru remarcabil, dacă se are în vedere că erau cam 400 de persoane“, a notat Regina Maria în memoriile sale despre dineul încoronării.

După moartea lui Grigore Capșa, din cauza faptului că unicul sau fiu Anton murise în 1899 răpus de tetanos contractat în urmă unui tragic accident de călărie, firma este preluată de cele trei fiice ale sale Ana, Sofia și Margareta, iar conducerea afacerilor revine, conform ultimei dorințe a răposatului, unuia din gineri, inginerul Nicolae Zanne. Casa de comerț va prospera, urmășii având grijă să continue coordonatele impuse de Grigore Capșa: organizarea și stilul de muncă, cinstea în afaceri, calitatea produselor și respectul față de clientelă.
În 1907, în urma lucrărilor de reparare și renovare întreprinse, imobilul capătă înfățișarea sa actuală, prin adăugarea turnului de deasupra colțului clădirii.  

Cofetăria Capșa Sinaia, 1910
După ce în timpul primului război mondial va traversa momente extrem de dificile, ocupanții germani oferind-o drept „pradă de război” colaboratorilor și aliaților lor bulgari care au transformat-o în „Casinoul ofițeresc și soldățesc bulgar”, secătuindu-i proviziile și golindu-i pivnițele, Casa Capșa cunoaște din nou o perioada înfloritoare. O dovadă în plus este și faptul că, după ce, începând din anul 1907, luase în exploatare restaurantul și cofetăria Hotelului Caraiman din Sinaia, cunoscuta casă de comerț ia în antrepriză, din 1912, Hotelul și Restaurantul „Palace” din aceeași localitate, ca și restaurantul Hotelului „Athenee Palace” și restaurantul bazinului „Lido”, începând cu 1926 și 1933. În anul 1936 proprietarii își manifestă intenția de a înlocui vechea clădire cu una ultramodernă, gen „blockhaus”, intocmindu-se chiar, la cererea lor, un proiect de arhitectură în acest sens. În cele din urmă lucrările se vor limita doar la o restructurare și redistribuire a spațiului, extinzandu-se restaurantul prin desființarea cafenelei, spre nemulțumirea obișnuiților ei – scriitori, artiști, gazetari, politicieni.

“Dacă ești prost la Capșa, e imposibil să fii deștept altundeva, măcar în scris”. Poetul Virgil Carianopol afirmă același lucru: “Ca să devii scriitor, trebuia să obții botezul Capșei, care, fără nici o firmă literară, era totuși redacția redacțiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire”. Într-adevăr, în anii de glorie ai Cafenelei Capșa, toți cei care însemnau ceva în viața culturală a Bucureștiului treceau pe acolo. Primul venit, la 8:00 dimineață, era poetul și matematicianul Dan Barbilian (Ion Barbu), mare amator de cafea filtru concentrată, care aproape că-și mutase acolo biroul de lucru. În orele care urmau, apăreau rând pe rând ceilalți obișnuiți ai casei: criticul Șerban Cioculescu, poetul Vlaicu Barna, scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Corneliu Moldovan, Ionel Teodoreanu, autorul romanului “La Medelini”, dar și fratele său, celebrul, rafinatul și causticul Păstorel. Mai târziu, li se alăturau Zaharia Stancu și G.M. Zamfirescu. Ion Minulescu era recunoscut ca unul dintre “stâlpii de bază ai cafenelei literare.

Cutremurul teribil din 1940 afectează în mod deosebit Hotelul Capșa ce va trebui complet refăcut, fiind grav avariat. După instalarea să la putere, regimul comunist îl va desființa cu desăvârșire.
În primăvara lui 1944, clădirea are din nou de suferit, două din bombardamentele americane, cele din 4 și 15 aprilie, provocându-i serioase distrugeri. Cu toate greutățile impuse de condițiile războiului și mai ales de lipsa de materiale de construcție, sunt întreprinse lucrări de refacere a imobilului.

Dar nici unul din neajunsurile cu care s-a confruntat pe parcursul existenței sale, nu a afectat-o atât de mult ca lovitura de grație primită prin instaurarea regimului comunist, acesta atentând nu numai la ființa ei fizică, ci mai ales la spiritul ei, distrugându-l. Intrată abuziv în proprietatea statului prin așa-zisa rechiziționare din ianuarie 1949, Casa Capșa va fi jefuită de zestrea pe care o avea – veselă, mobilier, rufarie s.a. – schimbându-i-se după un timp până și numele în Braseria București, pentru ca „boerescul Capșa” să-și piardă și identitatea.

Celebra „instituţie a fratilor Capşa”, a trecut cu toată zestrea materială în subordinea Societăţii Comerciale de Stat. Exploatarea de restaurante şi hoteluri a preluat, volens-nolens şi acest local cu veche şi frumoasă tradiţie românească, schimbând şi firma, în „Restaurant şi Hotel Bucureşti”.
După 1948, Capşa a devenit restaurant public, unde se servea şi Menu fix, care costa 8 lei. Prin anii 1965, când s-a desfiinţat sistemul de servire, a devenit restaurant cu „circuit închis”, adică nu orice muritor de rând avea acces. Maria Tănase, pe când era „Menu fix”, avea o masă rezervată. După 1990 s-a revenit la vechea denumire, restaurându-se şi localul, nimeni însă nu a reusit până în prezent să-i redea acel „spirit al Capşei de odinioară”, dispărut odată cu epoca antebelică, iar preţurile nu mai sunt accesibile oricărui muritor de rând, precum înainte de 1965, acum fiind un local de mare lux.

sursa: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/macedo-romani-celebri/
http://www.qreferat.com/referate/diverse/MOSTENIREA-FRATILOR-CAPSA224.php