Despre vlahi, origine, limba și istoria lor

 
foto Nica So. 

țăran valah

Acest „exonim” (denumire străină dată de alte popoare: vlachs sau wallachians în engleză, Walachen în germană, oláh în maghiară, βλάχοι în greacă, воло́хи în rusă, valaques în franceză, valacchi în italiană sau valacos în spaniolă) desemna, în limbile respective, populațiile romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, de o parte și de alta a Carpaților, Dunării și Prutului, anume românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii.

Denumirea βλάχοι (vláhoi) în greacă, a fost preluată în română sub forma Vlahi care, după crearea statului modern român, devine denumirea preponderentă a aromânilor, meglenoromânilor și istroromânilor, pentru a-i deosebi de români. Totodată, în domeniul istoriei, denumirile Wallachians, Walachen, Oláhok, Volohi, Valaques ș.a. sunt folosite de străini pentru a-i desemna pe Români, îndeosebi înaintea apariției statului modern român (dar și după), în timp ce pentru romanicii sud-dunăreni străinii folosesc alte denumiri (Vlachs, Aromunen sau Zinzaren, Vláchok, Vlahii ș.a.).

„Vatra străromână” a Vlahilor este controversată, fiindcă sursele nu-i menționează sub acest nume între romanizarea Traco-Geto-Dacilor și apariția cuvântului βλάχοι în scrierile cronicarului grec Ioan Skilițes din anul 976 apoi în „Compendiul” cronicarului bizantin Ghiorghios Kedrenos din sec. XI. De fapt, populația romanofonă era, până atunci, și aidoma populației elenofone și albanofone, inclusă în denumirea generală de Ῥωμαίοι („Romei” în sensul de „Romani”) cuprinzând toți locuitorii băștinași din fosta „Romanie” (Ῥωμανία, adică Imperiul roman de răsărit). Astfel Cassius Dio în „Istoria romană” nu menționează „Vlahii” ci scrie: „Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului, dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu - lângǎ țara tribalilor - țin cu plata birurilor de Moesia și se numesc moesi, afară de cei așezați foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie cǎ sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioarǎ în Munții Rodopi.”

Primele limbi romanice sunt atestate abia în perioada marilor migrații: franceza în 842 (Les serments de Strasbourg) și italiana în 960 (Carta capuana). Latina populară a vlahilor si românilor s-a manifestat mai pregnant in secolul al X-lea, fiind strâns legată de menționarea vlahilor/românilor in cronici (Ibn al-Nadīm, Mutahhar al-Maqdisi, Cronica lui Nestor, Gesta Hungarorum). În decursul timpurilor, s-a folosit pentru populația latinofonă balcanică denumirile de daci, geți și apoi de vlahi.

Secolul al V-lea

Scriind despre ambasadele lui Priscus la curtea lui Atila (probabil în Banatul de astăzi) din anul 448, istoricul Lisseanu arată că bizantinii au găsit sate cu case de tip colibă spre deosebire de corturile nomazilor. Localnicii se ocupau cu agricultura, fiind sedentari. În descrierea lui Priscus, localnicii sunt numiți sciți.
Istoricul Zosimos (Zosimos, Istoria contemporană, IV, 34) scrie: „Theodosius II respinse pe sciri și pe carpodacai …peste Istru.” Carpodacai e o mențiune a autohtonilor daci sau carpi din secolul al V-lea.
Într-o cronică rusă târzie, care preia date din alte cronici, numită „Cronica grecească" sunt menționați vlahii la funeraliile lui Attila.

Secolul al VI-lea

Prima mențiune a unui cuvânt romanic oriental (din Europa de sud-est) apare în cronica lui Theofilact din Simocatta, datând din anul 587 (episodul cu expresia „Torna, torna, fratre!”). Ulterior, Primul Imperiu Bulgar cucerește bazinul Dunărei de Jos și partea de răsărit a peninsulei Balcanice, despărțind astfel populațiile romanice de Imperiu care, între timp, devine din ce în ce mai puțin roman și din ce în ce mai grec. Apariția cuvântului βλάχοι (Vlahi) în scrierile lui Skilițes și în „Compendiul” lui Kedrenos este legată de lipsa lor din Imperiu timp de mai bine de două veacuri, datorată extinderii stăpânirii bulgare asupra teritoriilor locuite de romanofonii orientali, numiți Власи în bulgărește.
Filologul Ilie Gherghel, într-un studiu despre cuvântul „Vlahi” arată că denumirea cartierului Blachernae (Vlaherne) din Constantinopol vine de la vlahi și datează aproximativ din secolul al VI-lea; vlahii au avut o colonie lângă capitală.
Istoricul Theophylact Simocatta a scris despre Blachernae în legătură cu câteva evenimente din secolul al VI-lea, din timpul împăratului Mauricius.

Secolul al VII-lea

Isidor din Sevilla a scris în secolul al VIII-lea lucrarea Etymologiarum Libri Viginti arătând că „dacii” din vremea lui ar fi urmașii goților.
Cosmografia anonimului din Ravenna compusă după anul 680, „Dacia, care se numește și Gepidia” indică venirea nomazilor gepizi.

Secolul al VIII-lea

Istoricul Stelian Brezeanu scrie că primele date precise despre românii de la sud de Dunăre, numiți „vlaho-rinhini” (posibil „vlahii de la râul Rynhos”), apar într-un document istoric referitor la mănăstirea Kastamonitou, scris în secolul al XVII-lea, însă bazat pe o sursă bizantină din secolul al IX-lea. Conform documentului, în vremea iconoclasmului (secolul al VIII-lea) la Sfântul Munte s-au așezat treizeci de familii de vlahorinchini: „În zilele împăraților iconomahi, neamurile din ținuturile de lângă Dunăre, găsind prilej de dezordine, deoarece împărații cei nelegiuiți ai romanilor purtau război contra sfintelor icoane, pe atunci așa-numiții rinhini și, în limba celor simpli, vlahorinhini și sagudați, după ce au ocupat Bulgaria și s-au întins încetul cu încetul în diferite părți, au pus stăpânire și pe Macedonia. În cele din urmă au ajuns și la Athos cu femeile și copiii lor, căci nu se afla nimeni să le stea împotrivă și să-i înfrunte cu război”.

Secolul al IX-lea

Iosif Genesios a folosit denumirea de „geți” (getae) într-o relatare legată de participanții la răscoala lui Toma Slavul din anul 821. Scriind despre geți, Genesios s-a referit la un popor situat la nord de Dunăre, aflat sub ocupația slavilor.
O scrisoare a lui Emmerich din Elwangen către Grimaldus, abația St.Gall menționează românii nord-dunăreni cu numele de daci (anul 860): ...„gentes innumeras... Sunt his Germanique truces et Sarmata bellax-atque Getae nec non Bastarnae semina gentis-Dacorumque manus et Martia pectori Alani.”
Chiril și Metodiu au avut mai mulți discipoli în secolul al IX-lea, dintre care doi au propovăduit creștinismul în rândul slavilor rămași printre românii deja creștini din Tările Române: Jandov în Dacia (probabil Transilvania) și Moznopon în Alpibus Vallachicis (probabil Valahia Transalpina).

Secolul al X-lea

Constantin al VII-lea Porfirogenet a scris despre locuitorii din Dalmația, care își ziceau romani și vorbeau o limbă latină și care au fost alungați de slavi. Slavii îi numeau vlahi pe urmașii romanilor. Constantin presupunea că acest popor ar fi urmașul romanilor aduși din Italia în timpul împăratului Dioclețian. Este prima menționare istorică a vlahilor din Dalmația.

Anul 971

Cronicarii Ioan Skylitzes și de Georgios Kedrenos, povestind lupta dintre varegii lui Sveinald (Sviatoslav) cu Ioan Tzimiskes, menționa existența semănăturilor de grâu și mei în regiunile de pe malul stâng al Dunării, din vecinătatea Silistrei, lucru ce dovedește că această zonă era locuită de o populație sedentară. Încercuite în Durostor, oștile varegilor se aprovizionau noaptea cu aceste cereale și furaje transportate de pe malul opus al Dunării. Aceeași cronicari au scris că: „au venit la dânsul (în fața împăratului) din Constanția și din alte fortărețe ridicate dincolo de Istru, soli care cereau iertare pentru faptele rele săvârșite, predându-se împreună cu acele fortărețe; primindu-i cu blândețe, împăratul a trimis oameni să preia cetățile și oaste îndestulătoare pentru paza lor.”

O nouă mențiune a vlahilor apare la cronicarul Georgios Kedrenos și se referă la anul 976.

Kedrenos ne relatează despre ciocnirea dintre vlahi și bulgarii din Macedonia, în timpul revoltei bulgarilor împotriva Bizanțului, care a izbucnit la moartea împăratului Ioan Tzimiskes (ianuarie 976). Cronicarul bizantin ne informează că David (fratele lui Samuil, conducătorul revoltei) „a murit ucis de niște vlahi călători, între Castoria și Prespa, la așa-numiții «Stejari frumoși». Vlahii formau paza caravanelor de pe drumurile Balcanilor de sud și de vest și erau de partea împăratului.”
Lexiconul Suidas din secolul al X-lea arată că la acea vreme Dacii sunt numiti Pecenegi. Acest lucru înseamnă că de fapt pecenegii au ocupat vechea Dacie, care era locuită în acel timp de români.

În anul 938 Ibn al-Nadīm a publicat lucrarea Kitāb al-Fihrist (Indexul cărților arabe) în care a menționat „turcii, bulgarii, vlahii" (folosind termenul Blagha’ pentru vlahi) și alte popoare. Identificarea Blagha’cu românii a fost făcută de Dodge și Spinei. Denumirea de vlahi era deja utilizată încă din secolul al VIII-lea, când au fost identificati „vlahorinchinii” în Balcani.
Cronicarul arab Mutahhar al-Maqdisi, care a trait în secolul al X-lea, a menționat printre vecinii popoarelor turcice pe slavi, Waladj(vlahi), alani, greci și alte popoare.
Cronica lui Nestor descrie fapte din secolul al X-lea, arătând că nomazii unguri „au alungat vlahii (din Panonia și Transilvania) și le-au luat pământurile”. Datele despre vlahi din Cronica lui Nestor sunt confirmate de cronica Gesta Hungarorum.

Secolul al XI-lea

Vlahii sunt menționați pentru prima dată în Moldova cu ocazia unei bătălii care a avut loc pe Râul Alta în apropiere de Kiev în anul 1019. Vlahii au participat la războiul civil pentru conducerea Kievului luând partea unui principe local. În tabăra opusă vlahilor erau varegii (vikingii) care au consemnat mai prezența vlahilor în bătălie sub denumirea „Blokumenn”.
Vlahii din Moldova sunt menționați ca participanți alături de pecenegi (sau cumani) în bătăliile de la Chiraleș (Jud. Bistrița Năsăud) și Oradea Mică (Kisvarda) în Ungaria.
Vlahii sunt menționați în 1040 sub numele de „geți” și „daci” ca mercenari în Polonia, participând la război în vremea ducelui Cazimir.
Ana Comnena descrie românii în Alexiada folosind termenii vlahi, dar și daci: „dacii locuiesc pe pantele de nord ale munților Haemus (Hercinici, în unele traduceri), iar macedonenii pe pantele de sud.”
Kekaumenos, autorul lucrării Strategikon, a identificat vlahii cu dacii cuceriți de Traian.
Foucher de Chartres a menționat participarea românilor la Prima cruciadă din 1095, utilizând denumirea de daci. A mai menționat și că o parte din cruciați au trecut prin „țara ungurilor”. Chartres face astfel distincție între daci si unguri.

Secolul al XII-lea

Cuvântul „Vlahi” este folosit de Ghiorghios Kedrenos și de Nichita Honiatis relatând Răscoala Asǎneștilor din 1185: „împăratul Isaac Anghelos (1185-1195) [...] zgârcindu-se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruțare din propriile ținuturi; și a jecmănit, din meschinărie, și alte orașe din părțile Anhialos-ului (azi Pomorje, în Bulgaria) pe furiș, dar mai ales și i-a făcut sieși și Romeilor (bizantinii) dușmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau „misieni”, iar acum se cheamă „vlahi”. Aceștia, încredințați în nepătrunderea ținutului în care locuiau și bizuindu-se pe cetățile și posadele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s-au sumețit și altădată împotriva Romeilor. [...] După aceea misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți. [...] La început, vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și Asan...”

Ulterior denumirea „Vlahi” se răspândește în documentele istorice europene din Evul Mediu sub diferite forme : Walachen (germ.), valaques (fr.), vlachs sau wallachians (engl.), velascos sau valacos (sp.), velaci sau valacchi (ital.), volohi sau Włochy (rus., pol.), vlasi (serb., bulg.), oláhok sau vláchok (magh.), vláhoi (neogr.), iflaklar (turc.) și variante (moshovlahi, kuțovlahi, mavrovlahi sau morlahi...).

O țărancă română (paysanne valaque) desenată de Dieudonné Lancelot în 1860

Vlahii, origine, limba și istoria lor

Președintele Societății pentru Studii Macedonene, Nikolaos Mertzos, el însuși de origine vlahă, menționează în cartea sa „Vlahii aromâni” că termenul de vlah era atribuit de celelalte popoare unei civilizații antice de munteni care s-au latinizat pe cale orală deoarece au servit drept soldați oficiali ai Imperiului Roman în zona Greciei și a Balcanilor. Timp de secole, aceștia s-au căsătorit numai între ei, reușind astfel să-și păstreze originea intactă. „Noi, așa-numiții vlahi, ne-am identificat întotdeauna drept aromani, adică cetățeni romani ai Imperiului Roman de Răsărit, care în ultimele sale secole a fost numit și România. Aromani în limba greacă înseamnă războinici mândri. Iar, noi, vlahii am fost întotdeauna războinici.”

Considerând indubital indiciul sigur al asemănării limbii vlahilor cu limba română, istoricii greci printre care Konstantinos Paparigopoulou (1815-1891), Nikos Beis (1882-1958), Panaiotis Arabantinos (1811-1870) au considerat că grecii vorbitori de limbă vlahă din Macedonia, Thesalia, Epir, au acceași origine cu vlahii din zona Dunării și zona Balcanilor din Bulgaria. Studiind lucrările cronicarilor bizantini Kinamos (1143-1185), Kekaumenos (secolul 11 e.n) și Halkokondilis (1423-1511) au acceptat faptul că vlahii din nordul Greciei provin din zona Dunării.

Etimologia cuvântului Vlah

Sunt mai multe păreri despre originea acestui cuvânt:

- din greaca veche, unde cuvântul vlaha însemna behăit
- din greaca veche unde cuvântul vlahan însemna broască (batracian)
- din greaca veche unde cuvântul vlahnon însemna ferigă
- din cuvântul flaccus care se referea la cel care are urechi mari
- din cuvântul grecesc vrahos care înseamnă stâncă
- din cuvântul egiptean felahos care însemna oier, păstor

O altă părere este că provine din cuvântul german Volci. Astfel îi numeau germanii la început pe celți și apoi pe toți vorbitorii romani de limbă latină și pe vecinii lor. Iorgos Babiniotis în dicționarul limbii grecești scrie astfel: Vlah ( slavonă - vlaha, germana veche - Wal(a)h, latină - Volcae) este denumirea unei spițe celtice aflată sub stăpânire germanică. Vlahii sau aromânii provin din populații ce au fost latinizate în perioada romană și vorbesc un dialect roman, înrudit cu limba română. Germanii și apoi slavii, tuturor popoarelor latinizate, indiferent de originea lor, le spuneau vlahi. Polonia, chiar și astăzi, folosește numele Wloshy (Vlahia) pentru a desemna Italia.

Izvoare buzantine despre vlahi și limba lor

Istoricul Prokopios (secolul al VI-lea) este primul care folosește cuvinte ale limbii vlahe. Deasemeni, Ioannis Lidos (490-578) vorbește despre existența civilizațiilor latine din zona europeană. În lucrarea sa „Despre principiile statului roman” specifică: „Exista o lege veche conform căreia orice se întocmea de către guvernatori sau celelalte autorități trebuia să fie spus în italiană. iar în zona Europei (cum se numea atunci zona Balcanilor), chiar dacă majoritatea locuitorilor erau greci, era impusă limba italiana, mai ales funcționarilor publici.
Lidos susține astfel că în secolul al VI-lea în zona Balcanilor limba oficială era latina.

Istoricul bizantin Ioannis Kekaumenos (sec. 11) nu vorbește măgulitor despre vlahi în lucrarea sa „Strategii” spunând despre ei că nu prezintă încredere, sunt indisciplinați și se înrudesc cu daco-romanii.

Anna Komnini în lucrarea sa, Alexiada, oferă informații despre vlahii din Thessalia, pomenind de vlahii din zona Larissei din Grecia, dar și de cei din zona Balcanilor, Macedoniei și a Dunării. Ea vorbește despre un sat aflat la nord de Larissa, care se numea Satul Vlahilor sau Ezevan. Lângă Dunăre erau vlahii care se învecinau cu Kumanii, apoi s-au îndreptat spre Balcani. Spune despre ei că duceau o viață nomadă, însă nu specifică dacă vorbeau sau nu latina.

Cronicarul bizantin Laonikos Halkokondilis (sec.15) consideră, fără a menționa surse sau dovezi, că neamul stabilit în munții Pindului din Thessalia provenea din Dacia. Îi numește Vrakii (denumire din greaca veche care înseamnă stâncă) sau vlahii. Spune că ei vorbesc aceeași limbă cu dacii și seamănă cu aceștia, sunt înarmați și populează două mari regiuni, una este lângă Dunăre, cealaltă fiind Moldova, pe care el o numește Bogdania.

sinteză și traducere Adina V.

Surse:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Vlahi

https://www.protothema.gr/stories/article/764584/oi-vlahoi-i-katagogi-i-glossa-kai-i-makraioni-istoria-tous-/

Palatul Casei de Economii şi Consemnaţiuni, București

 

foto Alexandru Antoniu

Istoria C.E.C. a început în perioada anterioară domniei lui Alexandru Ioan Cuza, cu un prim statut al „Casei de păstrare și împrumut” elaborat de economistul Costache Bălcescu și publicat în 1845. Modificat după statutul casei de economii din Franța și după cel al Brașovului , înființată în 1835, prevedea „înființarea Casei de economii prin abonament privat voluntar în orașul București”.

Instituția și-a început activitatea în 1865. Între 1877 și 1878, a contribuit la finanțarea Războiului de Independență a României, care a constituit o cantitate semnificativă de resurse necesare participării la conflict. În plus, până la înființarea sistemului bancar, instituția a acordat credite pentru construirea diferitelor proiecte ale administrației publice, cum ar fi școli, spitale sau biserici.

În ceea ce privește sediul în care a funcționat CEC-ul la început, a fost alocat un mic spațiu într-un sediu modest al Ministerului de Finanţe. Apoi instituția s-a mutat în hanul Şerban Vodă, amplasat pe locul actualei clădiri a Băncii Naţionale. Dându-și seama de importanța instituției, Regele Carol I a încurajat ridicarea unui sediu pe măsură.
S-a decis ca sediul CEC să fie construit pe locul unde se afla mănăstirea şi hanul „Sfântul Ioan cel Mare”, care fiind în ruină fusese demolat în 1875. Intersant este faptul că în cimitirul acestei mănăstiri a fost îngropat Ienăchiță Văcărescu, autorul primei cărți de gramatică a limbii române (1784).

CEC-ul ca instițutie a fost înființat în anul 1864 printr-o lege inițiată de către Alexandru Ioan Cuza. La inceput a funcționat în diverse imobile, după care în anul 1875 s-a început construirea unui sediu propriu. Pe locul în care se află azi CEC-ul se găsea atunci biserica Sfântul Ioan cel Mare, care a fost demolată pentru a face loc primei construcții. CEC-ul se dezvoltă rapid, astfel încât vechiul sediu devine neîncăpător. Se hotărăște demolarea lui și pe același loc s-a început construcția actualului sediu, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau. Gottereau a proiectat, de asemenea, în București Palatul Cotroceni, Biblioteca Centrală Universitară și prima versiune a Palatului Regal, distrusă într-un incendiu în 1926.

Începutul lucrărilor a fost marcat printr-o ceremonie care a avut loc la 8 iunie 1897. Printre participanți se număra familia regală, membri ai guvernului, membri din consiliul de administratie CEC și arhitectul Paul Gottereau. Execuția a fost realizată sub îndrumarea arhitectului român Ion Socolescu. Socolescu este unul dintre cei mai buni reprezentanți ai școlii românești de arhitectură modern, stilul său caracterizându-se prin claritate și monumentalitate.

Construcția a fost terminată în anul 1900 și de atunci CEC-ul a funcționat în această clădire fără a se face alte modificări notabile.Palatul, construit în stil eclectic, se termină cu o cupolă de sticlă și metal. Intrarea este încununată de un fronton în semicerc sprijinit de câte o pereche de coloane de stil compozit.
Cele patru volume de colț, decorate cu frontoane și steme, sunt acoperite de cupole în stil renascentist. O cupolă mult mai mare acoperă holul central al edificiului, în care funcționează diferite ghișee ale instituției.
Decorația judicioasă a fațadelor, echilibrul volumelor care îl compun fac din acest palat un interesant monument de arhitectură a orașului.

Palatul CEC este una dintre puținele clădiri din Bucureşti care nu au fost niciodată reabilitate. Desigur, s-au făcut mici lucrări de renovare în interior, în unele săli, însă nu s-a intervenit masiv. Cu toate astea, arată încă foarte bine și își păstrează eleganța de peste 100 de ani.
Construcția nu a fost afectată nici de cele două războaie mondiale (a scăpat de bombardamente), nici de cutremurele din 1940 și 1977.

Constatând că românii întârzie mereu, inclusiv politicienii (din cauza lipsei ceasurilor, se pare), Regele Carol I a decis ca orice clădire importantă pe care o va construi să fie prevăzută cu câte un ceas. În plus, Carol I avea obiceiul să le ofere cadou un ceas celor care întârziau.

Decorațiunile interioare provin atât din țară, cât și din străinătate (marmura provine din Dobrogea, candelabrele sunt făcute la Viena, pe comandă etc.). O mare parte din mobilier este cel original.

O informație amuzantă: în aula centrală, pe o bucată de perete, se află o pictură intitulată „Munca”, realizată de pictorul Mihail Simonide. Pe peretele de vizavi ar fi trebuit să fie o altă pictură – “Răsplata”, dar aceasta lipsește, deoarece pictorul s-a “fofilat” și nu a mai terminat-o. Cum s-ar zice… după muncă, răsplata încă se lasă așteptată.
Până în anul 1999, Palatul CEC a funcționat ca o sucursală obișnuită de bancă, unde se lucra cu publicul, însă în prezent aici există doar birouri.
Clădirea conține numeroase simboluri, printre care capetele de lei de la intrare (stabilitatea), albina, șerpii și flacăra, iar de curând, frunza de stejar.

Piatra masivă din Dobrogea a fost folosită la construcția fațadei, în timp ce marmura din aceeași regiune a fost folosită pentru holul central și scările de sus. Frontiera intrării principale are două sculpturi, reprezentând Dumnezeul comerțului, Mercur și Zeita agriculturii și prosperității, Demeter. Acestea au fost atribuite sculptorului Athanasie Constantinescu.

În interior, palatul este decorat cu picturi de Mihail Simonidi. Unul dintre ele, pictat pe tavanul sălii festive, se intitulează „Fortune dându-i bunurile României după independență”. Titlul se referă la momentul istoric al câștigării independenței, un pas esențial în procesul de unificare a României în 1918.
Sala festivă a găzduit până în anul 1948 portretele regelui Carol I și ale reginei Elisabeta, pictate de Mihail Simonidi, portretele regelui Ferdinand I și ale Reginei Maria, sub a cărei domnie a avut loc Marea Unire din 1918, pictată de Costin Petrescu . După 1948, în timpul regimului comunist, portretele au fost distruse după ce au fost acoperite cu vopsea. Recent au fost recreate de artistul Valentin Tănase.

Pe lângă sediul CEC Bank, Palatul C.E.C adăposteşte şi Muzeul CEC. Muzeul CEC a fost inaugurat în septembrie 2005 şi este deschis în Holul Mare al Palatului CEC. În muzeu sunt expuse obiecte inedite, martore ale evoluţiei istorice şi economice a Casei de Economii şi Consemnaţiuni: documente originale ale tranzacţiilor financiar-bancare în anii de început ai băncii, documente financiare şi civile din colecţia Tezaur a CEC, produse bancare începând din anii 1880 până în zilele noastre, "puşculiţe" şi seifuri din perioada interbelică, precum şi materiale de promovare a imaginii băncii de-a lungul timpului - timbre, medalii comemorative, insigne, ilustrate etc.
Cu prilejul inaugurării Muzeului CEC, a avut loc vernisajul expoziţiei de fotografii şi cărţi poştale "Bucureştii între 1850-1914", conţinând 30 de fotografii originale şi 100 de cărţi poştale aparţinând Bibliotecii Academiei Române, Cabinetul de Stampe.

Palatul CEC a găzduit evenimente importante, cum ar fi recepţia pentru a 90-a aniversare a Regelui Mihai, în anul 2011 sau discursul președintelui american George Bush în anul 2008, cu ocazia Summit-ului NATO.

sursa: https://zambetsisanatate.ro/2019/10/28/in-vizita-la-palatul-cec-cu-fundatia-calea-victoriei/

https://editiadedimineata.ro/palatul-c-e-c-ului-un-reper-al-marilor-schimbari-din-capitala/

Despre Bucureștiul interbelic

Bucureștiul vesel și prosper dintre cele două Războaie Mondiale este descris de Graziella Doicescu în volumul „Captivantul București interbelic”, apărut la Editura Vremea. Mai jos sunt câteva fragmente din volum:
Flașnetarii și… biletele de papagal

După-amiezele, dar mai ales duminica și de sărbători, se auzeau flașnetarii. Omul ducea flașneta fie agățată de gât și spate, fie pe un cărucior. Flașneta avea într-o parte o manivelă, pe care flașnetarul o învârtea ca să înceapă să cânte. Fiecare flașnetă avea un cântec special. După melodie, copiii știau ce flașnetar trecea.

Unii aveau deasupra flașnetei o cutie dreptunghiulară din carton în care, pe două rânduri, erau înșirate bilețele. Erau răvașe de noroc. Lângă ele, stătea un papagal micuț, colorat, care, la îndemnul flașnetarului, trăgea cu ciocul un bilețel pe care îl dădea celui ce plătise – ca să-și „vadă norocul”.

Ursarii

Ursarul era un țigan care trăgea după el un urs legat cu un lanț de un băț, pe care îl ținea în mână și cu care dirija mișcările ursului. Un însoțitor, femeie sau copil, avea o tamburină. Când se apropia de un grup, ca să-l facă pe urs să se ridice pe picioarele din spate, ursarul îl împungea cu bățul și-l încuraja, lălăind un fel de melodie, întovărășit de un fel de tamburină. Ursul începea să se rotească în jurul lui în ritmul tamburinei. Și toți copiii dădeau fuga să vadă ursul dansând.

Lampagiii

Bucureștiul, înainte de Primul Război Mondial, era iluminat cu opaițe așezate în căsuța felinarului. Lampagiii treceau pe înserat, cu o prăjină care avea o lumânare aprinsă, o introduceau cu ajutorul prăjinii prin fereastra de jos și aprindeau opaițul. Dimineața, capătul prăjinii avea un cornet de metal, răsturnat, pe care-l puneau deasupra flăcării și o stingeau. Chiar înainte de 1920, s-a introdus iluminatul stradal cu gaz aerian.

Coșarii

— Hai coșar, coșar!
Așa își anunțau prezența pe străzi niște oameni îmbrăcați în negru, cu o tichie înaltă pe cap, care duceau pe umăr o frânghie groasă, încolăcită de mai multe ori, cu o ghiulea la un capăt. Mai duceau și niște perii lungi și nu prea groase. Atât ei cât și uneltele lor erau de un negru „tuciuriu”. Aceștia erau hornarii sau coșarii. Ei curățau funinginea din coșurile caselor, cel puțin de două ori pe an.

Erau indispensabili! Dacă nu îți curățai la timp coșul, funinginea acumulată pe coș, în urma arderii lemnelor sau a cărbunilor, putea lua foc și atunci… interveneau pompierii de la Radu Vodă!

Cafegiii

Aproape la toate intersecțiile importante găseai un cafegiu. Pe firmele lor scria: cafea, năut, alune și tot felul de dulciuri. Cafeaua era de mai multe sortimente, adusă din toate colțurile lumii. Majoritatea magazinelor aveau prăjitoare de cafea. Cafeaua proaspăt prăjită era introdusă în niște „măcinători”, niște cilindri mari de aramă. Când cafeaua era gata râșnită, se deschidea sertarul în care se adunase aceasta. Mirosul pe care-l degaja era amețitor. Nici o cafea, de nici o marcă existentă, nu se poate compara cu cafeaua aceea! Cafegiii erau, în marea lor majoritate, armeni.

Castanele coapte

— Castane coapte, castane coapte!
Asta auzeai când treceai iarna pe bulevarde, pe Calea Văcărești. Iernile erau foarte geroase în Bucureștiul anilor ’20-’40. Când înotai prin troiene de zăpadă, cu aburi ieșind din gură și cu nasul înghețat, dacă auzeai strigătul de „castane coapte”, simțeai că ești salvat!



Deasupra unui cazan în care se făcea jar, se așeza un grătar. Pe grătar se puneau castane, cu o furculiță lungă, și se rostogoleau pe toate părțile să se coacă bine. Mirosul de castane coapte se împrăștia în aer și îl simțeai de departe.

Braga

Braga era un lichid cu aspect lăptos, ușor cafeniu, cu un gust dulce-acrișor, care înțepa ușor în vârful limbii – o reminiscență otomană la noi, ca și halvaua, halvița, rahatul, bigi-bigi.

Această băutură răcoritoare se vindea în bragagerii, unde se găseau și celelalte produse enumerate mai sus. Existau însă și oameni care își puneau în spate un bidon plin cu bragă și străbăteau străzile, piețele, târgurile și iarmaroacele, strigând:
— A venit bragagiul! Vindem bragă! La pahar sau la halbă!

Cofetăriile

Cofetăriile din București erau renumite pentru prăjiturile și sortimentele variate de înghețată. Prăjiturile erau mari și ieftine. O bucată costa în jur de 7 lei, la un salariu mediu de 6.000-8.000 lei pe lună. La cofetăriile „Anghelescu”, se servea Café-Glacée și Coupe Jack – un fel de cocteil de înghețată, cu fructe confiate, puțin coniac și frișcă.

Erau cofetării mari ca „Nestor”, „Athené Palace”, „Capșa” și „Suchard”, unde lumea mergea nu numai pentru a mânca o prăjitură, ci și pentru a se întâlni cu prietenii – veneau grupuri întregi. De multe ori, când te căuta cineva acasă și nu te găsea, știind că ai obiceiul ca, la o anumită oră să te afli la cofetăria „Nestor”, te găsea acolo, șezând pe canapelele confortabile, în fața unui café-frapé sau a unui juice, stând de vorbă cu amicii.

Grădinile de vară

Vara, de exemplu, era greu să reziști tentației și mirosurilor de grătar ce se împrăștiau de la grădinile de vară. Chiar și muncitorii, de la fabricile de tăbăcărie, de încălțăminte, de la C.F.R. sau de la uzinele din jur, considerau o reală obligație să-și ducă nevasta la o grădină din colțul străzii, o dată pe săptămână, la un mic și o bere, sau la o jumătate cu sifon (adică o jumătate de litru de vin).
Grădinile cele mai căutate, pentru specialitățile lor, erau cele situate pe ambele maluri ale Dâmboviței și pe Calea Văcărești, în apropiere de „Abator”. Acestea se aprovizionau mereu cu măruntaie, fundulii, mușchiuleți, burtă, pe alese, direct de la sursă – abatorul.

Cabaretele

Erau localuri care funcționau după ora 10 seara. Aveau o structură deosebită față de celelalte restaurante. În salon, erau răspândite măsuțe cu scaune, în jurul unui ring de dans, iar în dreptul unui perete se găsea un bar, destul de mare, cu scaune înalte. În apropierea barului, se afla o estradă, pentru orchestră. La intrare, se plătea o taxă pentru fiecare, destul de importantă. Lumea venea îmbrăcată în toalete de seară. Bărbații – în redingotă, smochinguri sau frac, femeile – în rochii lungi. […] La bar, pe scaunele înalte, erau „damele de consumație”, care puteau fi invitate la dans, să facă conversație și să bea ceva, la bar sau la masă.

Teatrele

Din 1915, repertoriul Teatrului Național s-a schimbat, introducându-se piese de valoare din literatura universală. Înainte de 1900 și după, din cauza unui public neavizat, lipsit de cultură, era nevoie de un repertoriu ușor, amuzant, cu scenete de amor și cu un umor grotesc, dramolete lacrimogene. Chiar și acest repertoriu trebuia schimbat foarte des. O piesă care rezista 15-20 de spectacole era un miracol. Publicul venea în număr mic la aceste spectacole pe care le numea „comedii” (accentul pe ultima silabă).

Cinematografele

Spre sfârșitul anilor ’20 și începutul anilor ’30, apariția filmului sonor a înmormântat filmul mut, care prevedea existența pe scenă a unui pianist, pe toată durata filmului. La început, filmele sonore erau încă stângace, mai păstrau ceva din mișcarea sacadată a filmului mut. Dar s-au perfecționat rapid și au apărut filme de răsunet; King-Kong, de exemplu, care îngheța sângele în vine.

Industria de film americană a lansat o serie de actori și actrițe care au cucerit imediat inimile spectatorilor. Se făceau multe filme muzicale, cu cadre somptuoase și dansuri deosebite: un șir de 50 de balerini mișcându-se toți deodată, perfect sincronizați, french-can-can, step și dansatori perfecți, ca Fred Astair, cu partenere pe măsură.

sursa: https://www.ziarulmetropolis.ro/dictionar-de-personaje-si-rasfaturi-in-bucurestiul-interbelic/