Palatul Casei de Economii şi Consemnaţiuni, București

 

foto Alexandru Antoniu

Istoria C.E.C. a început în perioada anterioară domniei lui Alexandru Ioan Cuza, cu un prim statut al „Casei de păstrare și împrumut” elaborat de economistul Costache Bălcescu și publicat în 1845. Modificat după statutul casei de economii din Franța și după cel al Brașovului , înființată în 1835, prevedea „înființarea Casei de economii prin abonament privat voluntar în orașul București”.

Instituția și-a început activitatea în 1865. Între 1877 și 1878, a contribuit la finanțarea Războiului de Independență a României, care a constituit o cantitate semnificativă de resurse necesare participării la conflict. În plus, până la înființarea sistemului bancar, instituția a acordat credite pentru construirea diferitelor proiecte ale administrației publice, cum ar fi școli, spitale sau biserici.

În ceea ce privește sediul în care a funcționat CEC-ul la început, a fost alocat un mic spațiu într-un sediu modest al Ministerului de Finanţe. Apoi instituția s-a mutat în hanul Şerban Vodă, amplasat pe locul actualei clădiri a Băncii Naţionale. Dându-și seama de importanța instituției, Regele Carol I a încurajat ridicarea unui sediu pe măsură.
S-a decis ca sediul CEC să fie construit pe locul unde se afla mănăstirea şi hanul „Sfântul Ioan cel Mare”, care fiind în ruină fusese demolat în 1875. Intersant este faptul că în cimitirul acestei mănăstiri a fost îngropat Ienăchiță Văcărescu, autorul primei cărți de gramatică a limbii române (1784).

CEC-ul ca instițutie a fost înființat în anul 1864 printr-o lege inițiată de către Alexandru Ioan Cuza. La inceput a funcționat în diverse imobile, după care în anul 1875 s-a început construirea unui sediu propriu. Pe locul în care se află azi CEC-ul se găsea atunci biserica Sfântul Ioan cel Mare, care a fost demolată pentru a face loc primei construcții. CEC-ul se dezvoltă rapid, astfel încât vechiul sediu devine neîncăpător. Se hotărăște demolarea lui și pe același loc s-a început construcția actualului sediu, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau. Gottereau a proiectat, de asemenea, în București Palatul Cotroceni, Biblioteca Centrală Universitară și prima versiune a Palatului Regal, distrusă într-un incendiu în 1926.

Începutul lucrărilor a fost marcat printr-o ceremonie care a avut loc la 8 iunie 1897. Printre participanți se număra familia regală, membri ai guvernului, membri din consiliul de administratie CEC și arhitectul Paul Gottereau. Execuția a fost realizată sub îndrumarea arhitectului român Ion Socolescu. Socolescu este unul dintre cei mai buni reprezentanți ai școlii românești de arhitectură modern, stilul său caracterizându-se prin claritate și monumentalitate.

Construcția a fost terminată în anul 1900 și de atunci CEC-ul a funcționat în această clădire fără a se face alte modificări notabile.Palatul, construit în stil eclectic, se termină cu o cupolă de sticlă și metal. Intrarea este încununată de un fronton în semicerc sprijinit de câte o pereche de coloane de stil compozit.
Cele patru volume de colț, decorate cu frontoane și steme, sunt acoperite de cupole în stil renascentist. O cupolă mult mai mare acoperă holul central al edificiului, în care funcționează diferite ghișee ale instituției.
Decorația judicioasă a fațadelor, echilibrul volumelor care îl compun fac din acest palat un interesant monument de arhitectură a orașului.

Palatul CEC este una dintre puținele clădiri din Bucureşti care nu au fost niciodată reabilitate. Desigur, s-au făcut mici lucrări de renovare în interior, în unele săli, însă nu s-a intervenit masiv. Cu toate astea, arată încă foarte bine și își păstrează eleganța de peste 100 de ani.
Construcția nu a fost afectată nici de cele două războaie mondiale (a scăpat de bombardamente), nici de cutremurele din 1940 și 1977.

Constatând că românii întârzie mereu, inclusiv politicienii (din cauza lipsei ceasurilor, se pare), Regele Carol I a decis ca orice clădire importantă pe care o va construi să fie prevăzută cu câte un ceas. În plus, Carol I avea obiceiul să le ofere cadou un ceas celor care întârziau.

Decorațiunile interioare provin atât din țară, cât și din străinătate (marmura provine din Dobrogea, candelabrele sunt făcute la Viena, pe comandă etc.). O mare parte din mobilier este cel original.

O informație amuzantă: în aula centrală, pe o bucată de perete, se află o pictură intitulată „Munca”, realizată de pictorul Mihail Simonide. Pe peretele de vizavi ar fi trebuit să fie o altă pictură – “Răsplata”, dar aceasta lipsește, deoarece pictorul s-a “fofilat” și nu a mai terminat-o. Cum s-ar zice… după muncă, răsplata încă se lasă așteptată.
Până în anul 1999, Palatul CEC a funcționat ca o sucursală obișnuită de bancă, unde se lucra cu publicul, însă în prezent aici există doar birouri.
Clădirea conține numeroase simboluri, printre care capetele de lei de la intrare (stabilitatea), albina, șerpii și flacăra, iar de curând, frunza de stejar.

Piatra masivă din Dobrogea a fost folosită la construcția fațadei, în timp ce marmura din aceeași regiune a fost folosită pentru holul central și scările de sus. Frontiera intrării principale are două sculpturi, reprezentând Dumnezeul comerțului, Mercur și Zeita agriculturii și prosperității, Demeter. Acestea au fost atribuite sculptorului Athanasie Constantinescu.

În interior, palatul este decorat cu picturi de Mihail Simonidi. Unul dintre ele, pictat pe tavanul sălii festive, se intitulează „Fortune dându-i bunurile României după independență”. Titlul se referă la momentul istoric al câștigării independenței, un pas esențial în procesul de unificare a României în 1918.
Sala festivă a găzduit până în anul 1948 portretele regelui Carol I și ale reginei Elisabeta, pictate de Mihail Simonidi, portretele regelui Ferdinand I și ale Reginei Maria, sub a cărei domnie a avut loc Marea Unire din 1918, pictată de Costin Petrescu . După 1948, în timpul regimului comunist, portretele au fost distruse după ce au fost acoperite cu vopsea. Recent au fost recreate de artistul Valentin Tănase.

Pe lângă sediul CEC Bank, Palatul C.E.C adăposteşte şi Muzeul CEC. Muzeul CEC a fost inaugurat în septembrie 2005 şi este deschis în Holul Mare al Palatului CEC. În muzeu sunt expuse obiecte inedite, martore ale evoluţiei istorice şi economice a Casei de Economii şi Consemnaţiuni: documente originale ale tranzacţiilor financiar-bancare în anii de început ai băncii, documente financiare şi civile din colecţia Tezaur a CEC, produse bancare începând din anii 1880 până în zilele noastre, "puşculiţe" şi seifuri din perioada interbelică, precum şi materiale de promovare a imaginii băncii de-a lungul timpului - timbre, medalii comemorative, insigne, ilustrate etc.
Cu prilejul inaugurării Muzeului CEC, a avut loc vernisajul expoziţiei de fotografii şi cărţi poştale "Bucureştii între 1850-1914", conţinând 30 de fotografii originale şi 100 de cărţi poştale aparţinând Bibliotecii Academiei Române, Cabinetul de Stampe.

Palatul CEC a găzduit evenimente importante, cum ar fi recepţia pentru a 90-a aniversare a Regelui Mihai, în anul 2011 sau discursul președintelui american George Bush în anul 2008, cu ocazia Summit-ului NATO.

sursa: https://zambetsisanatate.ro/2019/10/28/in-vizita-la-palatul-cec-cu-fundatia-calea-victoriei/

https://editiadedimineata.ro/palatul-c-e-c-ului-un-reper-al-marilor-schimbari-din-capitala/

Despre Bucureștiul interbelic

Bucureștiul vesel și prosper dintre cele două Războaie Mondiale este descris de Graziella Doicescu în volumul „Captivantul București interbelic”, apărut la Editura Vremea. Mai jos sunt câteva fragmente din volum:
Flașnetarii și… biletele de papagal

După-amiezele, dar mai ales duminica și de sărbători, se auzeau flașnetarii. Omul ducea flașneta fie agățată de gât și spate, fie pe un cărucior. Flașneta avea într-o parte o manivelă, pe care flașnetarul o învârtea ca să înceapă să cânte. Fiecare flașnetă avea un cântec special. După melodie, copiii știau ce flașnetar trecea.

Unii aveau deasupra flașnetei o cutie dreptunghiulară din carton în care, pe două rânduri, erau înșirate bilețele. Erau răvașe de noroc. Lângă ele, stătea un papagal micuț, colorat, care, la îndemnul flașnetarului, trăgea cu ciocul un bilețel pe care îl dădea celui ce plătise – ca să-și „vadă norocul”.

Ursarii

Ursarul era un țigan care trăgea după el un urs legat cu un lanț de un băț, pe care îl ținea în mână și cu care dirija mișcările ursului. Un însoțitor, femeie sau copil, avea o tamburină. Când se apropia de un grup, ca să-l facă pe urs să se ridice pe picioarele din spate, ursarul îl împungea cu bățul și-l încuraja, lălăind un fel de melodie, întovărășit de un fel de tamburină. Ursul începea să se rotească în jurul lui în ritmul tamburinei. Și toți copiii dădeau fuga să vadă ursul dansând.

Lampagiii

Bucureștiul, înainte de Primul Război Mondial, era iluminat cu opaițe așezate în căsuța felinarului. Lampagiii treceau pe înserat, cu o prăjină care avea o lumânare aprinsă, o introduceau cu ajutorul prăjinii prin fereastra de jos și aprindeau opaițul. Dimineața, capătul prăjinii avea un cornet de metal, răsturnat, pe care-l puneau deasupra flăcării și o stingeau. Chiar înainte de 1920, s-a introdus iluminatul stradal cu gaz aerian.

Coșarii

— Hai coșar, coșar!
Așa își anunțau prezența pe străzi niște oameni îmbrăcați în negru, cu o tichie înaltă pe cap, care duceau pe umăr o frânghie groasă, încolăcită de mai multe ori, cu o ghiulea la un capăt. Mai duceau și niște perii lungi și nu prea groase. Atât ei cât și uneltele lor erau de un negru „tuciuriu”. Aceștia erau hornarii sau coșarii. Ei curățau funinginea din coșurile caselor, cel puțin de două ori pe an.

Erau indispensabili! Dacă nu îți curățai la timp coșul, funinginea acumulată pe coș, în urma arderii lemnelor sau a cărbunilor, putea lua foc și atunci… interveneau pompierii de la Radu Vodă!

Cafegiii

Aproape la toate intersecțiile importante găseai un cafegiu. Pe firmele lor scria: cafea, năut, alune și tot felul de dulciuri. Cafeaua era de mai multe sortimente, adusă din toate colțurile lumii. Majoritatea magazinelor aveau prăjitoare de cafea. Cafeaua proaspăt prăjită era introdusă în niște „măcinători”, niște cilindri mari de aramă. Când cafeaua era gata râșnită, se deschidea sertarul în care se adunase aceasta. Mirosul pe care-l degaja era amețitor. Nici o cafea, de nici o marcă existentă, nu se poate compara cu cafeaua aceea! Cafegiii erau, în marea lor majoritate, armeni.

Castanele coapte

— Castane coapte, castane coapte!
Asta auzeai când treceai iarna pe bulevarde, pe Calea Văcărești. Iernile erau foarte geroase în Bucureștiul anilor ’20-’40. Când înotai prin troiene de zăpadă, cu aburi ieșind din gură și cu nasul înghețat, dacă auzeai strigătul de „castane coapte”, simțeai că ești salvat!



Deasupra unui cazan în care se făcea jar, se așeza un grătar. Pe grătar se puneau castane, cu o furculiță lungă, și se rostogoleau pe toate părțile să se coacă bine. Mirosul de castane coapte se împrăștia în aer și îl simțeai de departe.

Braga

Braga era un lichid cu aspect lăptos, ușor cafeniu, cu un gust dulce-acrișor, care înțepa ușor în vârful limbii – o reminiscență otomană la noi, ca și halvaua, halvița, rahatul, bigi-bigi.

Această băutură răcoritoare se vindea în bragagerii, unde se găseau și celelalte produse enumerate mai sus. Existau însă și oameni care își puneau în spate un bidon plin cu bragă și străbăteau străzile, piețele, târgurile și iarmaroacele, strigând:
— A venit bragagiul! Vindem bragă! La pahar sau la halbă!

Cofetăriile

Cofetăriile din București erau renumite pentru prăjiturile și sortimentele variate de înghețată. Prăjiturile erau mari și ieftine. O bucată costa în jur de 7 lei, la un salariu mediu de 6.000-8.000 lei pe lună. La cofetăriile „Anghelescu”, se servea Café-Glacée și Coupe Jack – un fel de cocteil de înghețată, cu fructe confiate, puțin coniac și frișcă.

Erau cofetării mari ca „Nestor”, „Athené Palace”, „Capșa” și „Suchard”, unde lumea mergea nu numai pentru a mânca o prăjitură, ci și pentru a se întâlni cu prietenii – veneau grupuri întregi. De multe ori, când te căuta cineva acasă și nu te găsea, știind că ai obiceiul ca, la o anumită oră să te afli la cofetăria „Nestor”, te găsea acolo, șezând pe canapelele confortabile, în fața unui café-frapé sau a unui juice, stând de vorbă cu amicii.

Grădinile de vară

Vara, de exemplu, era greu să reziști tentației și mirosurilor de grătar ce se împrăștiau de la grădinile de vară. Chiar și muncitorii, de la fabricile de tăbăcărie, de încălțăminte, de la C.F.R. sau de la uzinele din jur, considerau o reală obligație să-și ducă nevasta la o grădină din colțul străzii, o dată pe săptămână, la un mic și o bere, sau la o jumătate cu sifon (adică o jumătate de litru de vin).
Grădinile cele mai căutate, pentru specialitățile lor, erau cele situate pe ambele maluri ale Dâmboviței și pe Calea Văcărești, în apropiere de „Abator”. Acestea se aprovizionau mereu cu măruntaie, fundulii, mușchiuleți, burtă, pe alese, direct de la sursă – abatorul.

Cabaretele

Erau localuri care funcționau după ora 10 seara. Aveau o structură deosebită față de celelalte restaurante. În salon, erau răspândite măsuțe cu scaune, în jurul unui ring de dans, iar în dreptul unui perete se găsea un bar, destul de mare, cu scaune înalte. În apropierea barului, se afla o estradă, pentru orchestră. La intrare, se plătea o taxă pentru fiecare, destul de importantă. Lumea venea îmbrăcată în toalete de seară. Bărbații – în redingotă, smochinguri sau frac, femeile – în rochii lungi. […] La bar, pe scaunele înalte, erau „damele de consumație”, care puteau fi invitate la dans, să facă conversație și să bea ceva, la bar sau la masă.

Teatrele

Din 1915, repertoriul Teatrului Național s-a schimbat, introducându-se piese de valoare din literatura universală. Înainte de 1900 și după, din cauza unui public neavizat, lipsit de cultură, era nevoie de un repertoriu ușor, amuzant, cu scenete de amor și cu un umor grotesc, dramolete lacrimogene. Chiar și acest repertoriu trebuia schimbat foarte des. O piesă care rezista 15-20 de spectacole era un miracol. Publicul venea în număr mic la aceste spectacole pe care le numea „comedii” (accentul pe ultima silabă).

Cinematografele

Spre sfârșitul anilor ’20 și începutul anilor ’30, apariția filmului sonor a înmormântat filmul mut, care prevedea existența pe scenă a unui pianist, pe toată durata filmului. La început, filmele sonore erau încă stângace, mai păstrau ceva din mișcarea sacadată a filmului mut. Dar s-au perfecționat rapid și au apărut filme de răsunet; King-Kong, de exemplu, care îngheța sângele în vine.

Industria de film americană a lansat o serie de actori și actrițe care au cucerit imediat inimile spectatorilor. Se făceau multe filme muzicale, cu cadre somptuoase și dansuri deosebite: un șir de 50 de balerini mișcându-se toți deodată, perfect sincronizați, french-can-can, step și dansatori perfecți, ca Fred Astair, cu partenere pe măsură.

sursa: https://www.ziarulmetropolis.ro/dictionar-de-personaje-si-rasfaturi-in-bucurestiul-interbelic/