Capșa 1900
Cofetăriile de lux de pe Calea Victoriei erau Capşa, Fialkovsky şi Giovanni. Obiceiul era ca toată lumea din elită să vină vara să ia îngheţată la Capşa. Cucoanele stăteau in trăsuri înşirate de-a lungul trotuarului şi erau servite acolo iar la mese stăteau tinerii civili sau ofiţerii care admirau acea expoziţie de femei tinere.
Familia Capşa, de origine macedo-română, urmaşi ai cojocarului Dumitru Capşa, au sosit în Ţara Românească după dramaticele episoade ale istoriei aromâneşti din Balcani, când a fost distrus din temelii de catre artileria otomană oraşul Moscopole în anul 1788, minunata capitală a aromânilor.
Supravieţuitorii acelui genocid s-au risipit în cele patru colţuri ale Europei, mulţi dintre ei venind în Ţările Române. La început, Dumitru Capşa, cojocar de meserie, s-a refugiat în oraşul Braşov, unde s-a şi căsătorit, mai târziu mutându-se în Bucureşti, având moştenitori 4 băieţi, Constantin, mezinul familiei fiind singurul care a preluat meseria tatălui, devenind cojocar recunoscut pe „piaţa Bucurescilor”.
Constantin Capşa s-a căsătorit cu o tânără din Ploieşti, cu care a avut 12 copii, patru dintre ei, anume Vasile, Anton, Constantin şi Grigore, pe la mijlocul secolului XIX au înfiinţat Casa Capşa, cu un interior foarte elegant, scaune şi fotolii tapisate cu catifea roşie, măsuţe placate cu marmoră importată din Italia, oglinzi veneţiene, draperii din catifea etc., devenind astfel celebră în toată Europa, protipendada Bucureştiului si nu numai, reunindu-se acolo, pentru a discuta artă, politică, can-can-urile timpului, etc. Această clădire, în timp a fost transformată de Grigore Capşa în hotel, restaurant, cafenea, (cafeneaua fiind singurul loc unde se putea fuma), care pe lângă bunătăţile ce erau servite, se puteau citi gazetele timpului, gazete care pentru a nu fi deteriorate, erau aşezate pe nişte suporturi din lemn de dimensiunile ziarului, astfel ca paginile să nu fie îndoite.
Grigore Capşa, şcolit la Paris la Maison Boissier, a fost cel care a impus standardele occidentale în privinţa calităţii, transformând bucătăria în artă, în acelaşi timp completând modelul francez cu elemente din artă culinară românească, într-o societate care în acele timpuri era încă dominată de influenţele orientale, fraţii Capşa înlocuind treptat dulciurile orientale, precum rahatul, baclavalele şi sarailiile, bine îndulcite cu miere, care se zicea că „îngreunează trupul şi mintea”, cu ciocolata, bomboane fondante şi alte preparate cu bază din cremă de ciocolată şi glazurată.
Frații Capșa
Constantin Capșa și frații săi, foarte întreprinzători, își puseră în gând să deschidă o cofetărie cum nu se mai văzuse la noi, cu cofeturi cum neam de neamul românilor nu mai mâncaseră. Frații Capșa s-au pus pe treabă. L-au trimis pe cel mai tânăr dintre ei, Grigore, la Paris să învețe de la primul ciocolatier al lumii, BOISSIER, artă cofetăriei. Frații mijlocii, Anton și Vasile, închiriază pe 1.500 de lei pe an o prăvălioară în casa Dămăroaiei – viitorul Hotel de France.
Într-o mică încăpere erau doar patru mese. Bucureștenii veneau buluc. Se înnădiseră la dulciuri, care erau scumpe, din ce în ce. Veneau cei mai bogați și n-aveau loc. Trebuia mărită afacerea. Afacerea prosperă, dar omul se satură de bine așa cum se satură de rău. În Crimeea era război. Deși se căpătuise, Vasile a luat opt căruțe pline de cărnuri, șuncă, pastramă să le ducă la aliați și să le vândă. Vara era toridă și repede carnea s-a stricat. Pagubă mare, foarte mare, 'Vasile nu s-a așternut muierește la boceală', s-a îmbarcat pe un vas, care l-a dus în Bulgaria. Era o toamnă aurie și frumoasă. Acolo, livezile erau pline cu pruni și grădinile pline de trandafiri. Și Vasile Capșa cumpără zahăr pe credit, prune, flori de trandafir pe datorie și într-un biet șopron începe să facă dulcețuri, dar ce dulcețuri, că se băteau bulgarii să le cumpere. Asta se cheamă talent și așa că, atunci când a trecut Dunărea ca să meargă la București, avea buzunarele ticsite de bani frumoși. Și a găsit în țara noastră fructe multe și bune, 'căci, prin câte țări am umblat, nicăieri nu am găsit bogăție de fructe și așa de variate ca la români', scrie un cofetar de lux, Emil Frederic. Pentru frații Capșa, dulcețurile le-au adus cheag. Și-au cumpărat casele vornicului Slătineanu, de unde nu s-au mai mutat niciodată. Și-au început să aducă de la Paris tot ce era mai bun și mai ales delicatesuri care au plăcut mult românilor.
Frații Capșa au adus pentru prima oară în România absintul, adică ABSENTHUL, zâna verde cum ii spun francezii. Tot ei aduc ananasuri proaspete.
Cofetăria Capșa
Frații Capșa erau aventurieri și ar fi făcut orice pentru demnitatea Casei Capșa.
Dacă îl cităm pe domnul Crutzescu 'înghețată, vestita înghețată Capșa, a fost furgăsită de la Giovanni Gellato, «un italian, meșter în învârtirea înghețatei»'.
În București, numai italianul făcea înghețată meșteșugită. Ca să nu fure nimeni secretul se închidea într-o odăiță încuiată cu lacăt și o făcea. Numai că, într-o zi, și era tocmai vara, bietul Giovanni căzu atât de greu bolnav, încât fu silit să învețe unul din ucenicii săi, dar această slugă necredincioasă a vândut secretul… Ghiciți cui? Și peste un timp, Casa Capșa făcea cea mai bună înghețată din București.
Cofetăria Capșa 1911
În perioada anilor 1852 exista o concurenţă pe Calea Victoriei, lumea însă descoperind Cofetăria Capsa, pe lângă celelalte, „Cofetăria Palatului”, „Cofetăria Riegler”, „Fialkowski”, aceştia fiind nevoiţi să-şi mute sediile, întrucât Cofetăria Capşa devenise cea mai celebră şi frecventată din Bucureşti.
Fraţii Capşa călătorind mult peste hotare au adus alături de bomboanele fondante şi alte produse din ciocolată, precum ouăle de Paşti, bomboanele englezeşti, ambalaje din cutii de lemn şi metal produse la Karlsbad, Viena, cu imagini minunate pe capac, de asemenea „hârtia dantelată” , „coli de hârtie aurite şi argintate”, panglici, staniol, toate pentru decorare, atractive şi îmbietoare la cumpărare. De-a lungul anilor, începând cu anul 1869, la „cârma” cofetariei se aflau Constantin şi Grigore Capşa. Grigore, şcolit la Maison Boissier din Paris şi-a însuşit atât de bine arta cofetăriei, încât i s-a îngăduit să participe la Expoziţia din Paris. La înapoierea în ţară, afacerea a continuat, dar în 1876 Constantin s-a retras din afacere, ramânând singur Grigore.
În 1869, Casa Capşa devenise furnizorul Curţii princiare a României, iar în 1882 al Casei Regale. În 1873, i s-a acordat „Medalia de aur” cu ocazia Expoziţiei de la Viena şi 1881 a primit „Medalia de Aur” cu ocazia Expoziţiei de la Bucureşti, iar în 1889, „Marea Medalie de aur” a „Expoziţiei Universale”. De asemenea, în anul 1882, a primit Brevetul de furnizor al Casei principelui Milan Obrenovici al Serbiei şi în 1908 pe cel al Principelui Ferdinand al Bulgariei. În perioada după primul Război Mondial, printre alţi oaspeţi de vază din țară si străinătate, la Capța au fost: preşedintele Franţei Raymond Poincaré, care a scris celebrul volum intitulat apărut în 1927, Sarah Bernard, Josephine Baker, Enrico Carusso, Pietro Mascagni, compozitor italian, tenorul Josef Schmidt, actorul Harry Baur şi nu în cele din urmă George Enescu, la care, bineînţeles, „last, but not least” vizita generalului Joseph Joffre (1852- 1931), mareşal al Franţei în 1916, iar în 1918 a fost ales membru în Academiei franceze.
Pentru multe din personalitățile care i-au trecut pragul, Casa Capșa a inventat produse de cofetărie sau bucătărie cărora li s-a dat numele acestora. Respectiva practică a fost instituită tot de către Grigore Capșa, iar după moartea sa, în 1902, continuată cu succes de cei care i-au succedat. Așa au apărut prăjiturile „Deliciul Concordiei Române”, cu ocazia banchetului din 1881 al acestei societăți, apoi „Carol I” și „Constanța” lansate în 1896 cu ocazia inaugurării canalului Porțile de Fier și, respectiv, a festivității punerii pietrei fundamentale a noului port Constanța. Cu acest ultim prilej amintit au fost create și bomboanele „Alexandre” și „Boris”, marcând prezența acolo a regelui Alexandru al Serbiei și a fratelui Țarului Nicolae al ÎI-lea, Boris Vladimirovici, crema „Princesse” și înghețata „Princesse Marie” dedicate tinerei și frumoasei Principese a României, bomboanele „Jockey Club”, delcioasele bomboane „Theodorini” dedicate cunoscutei cântărețe române de operă, ciocolatele „Sans-Gene”, „Sapho” și „La Douloureuse”, precum și înghețata „Rejane” puse în circulație în cinstea marei tragediene franceze Gabrielle Charlotte Reju, iar salata „Francillon”, în amintirea unuia din rolurile jucate de marea tragediană franceză Sarah Bernhardt. Și lista ar putea continuă…
În anul 1920, Generalul Joffre, a fost primit de Regele Ferdinand şi Regina Maria, decorând pe Regele Ferdinand cu „Medalia militară franceză” şi „Crucea de Război” a oraşului Bucureşti. Fraţii Capşa, cu ocazia acestei vizite somptuoase, s-au gândit ca în onoarea generalului să lanseze o nouă prăjitură de ciocolată, în formă cilindrică de petit-four, exclusiv din cremă şi glazură de ciocolată. Componenţa era hotărâtă, însă fraţii Capşa nu ştiau ce denumire nouă să-i dea, întrucât celelalte aveau denumirea de palete, cornete, bezele etc. Ideea le-a venit spontan… şi au lansat petit-four-ul purtând chiar numele generalului… deci Joffre, în cinstea acestuia, denumire purtată şi în zilele noastre, la care s-a adăugat şi tortul cu cremă Joffre.
Tot fraţii Capşa au fost primii care au introdus fabricarea îngheţatei în România la Bucureşti, care se servea la Capşa în cupe speciale din cristal, cu picior, deasupra frişcă şi petit-four denumite, care se implantau în frişca proaspăt bătută.
În perioada după primul razboi şi începutul celui de-al doilea război mondial, până la naţionalizarea din 1947 a marilor fabrici şi uzine, la Bucureşti exista Fabrica de îngheţată „Frigul”, care se află pe Strada Lânăriei, unde se putea comanda şi pe cale telefonică cantitatea de îngheţată dorită, care era în cutii cerate, cu continut de 1,2,3 kg, îngheţată asortată sau nu, care era adusă la domiciliu cu maşini frigorifice, plata facându-se la livrare.
În acele vremuri, alimentele de bază pentru gospodărie, produse proaspete, precum peştele, crustaceele etc., păsări vii, pâinea caldă, produsele lactate, zarzavaturile, chiar şi materialele din stofe şi mătăsuri, erau aduse de furnizori la domiciliu în mijloace de transport cu tracţiune animală, în special pâinea în transport închis, care păstra pâinea şi alte produse din faină, proaspete şi calde.
Pe 15 octombrie 1922,
Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost încoronaţi la Alba Iulia, ca Suverani ai României Mari. Evenimentul a fost unul fastuos şi la el au participat, potrivit istoricilor, aproximativ 80.000 de suflete. Chiar în prima zi a ceremoniilor, Regele şi Regina au oferit un dineu regal, care a fost servit invitaţilor în Sala Unirii din Cetate. Aproximativ 400 de invitați au participat la masă. (Şi oamenii simpli, veniţi din toate provinciile româneşti, au fost poftiţi la o masă populară, cu friptură la proţap, fiind pregătite peste 30.000 de porţii de mâncare.) Meniul amănunțit al dejunului încoronării îl ştim şi astăzi, fiind păstrat în arhive. Masa a început cu caviar şi „oeufs brouillés forestiere“, adică ouă fierte și asezonate cu ciuperci de pădure sotate în unt, şuncă tăiată fin şi pătrunjel. A continuat cu „esturgeon du Danube a la parissiene“, adică morun gătit în stil franţuzesc, file de vită în stil Dauphine şi sos remoulade. Au urmat un aspic de foie gras (din ficat de raţă) decorat „en belle-vue“ şi o salată de sezon. La desert, s-au servit parfait de praline, trufe de ciocolată, gofre, bomboane, fructe şi cafea. Masa de inspiraţie franţuzească a fost stropită numai cu licori româneşti: vin de Drăgăşani, vin de Dealu Mare din 1907, spumant Capşa Brut şi spumant Rhein Extra, făcută în pivnițele supraterane de la Azuga. Doar coniacurile au făcut excepţie, fiind aduse Cointreau şi Martell. Meniul a fost pregătit cu migală de
Casa Capşa şi avizat de Generalul Berthelot. „A fost o masă extraordinar de bine organizată, serviciul foarte prompt şi mâncarea excelentă. Nu a durat mai mult de o oră şi jumătate, ceea ce este un lucru remarcabil, dacă se are în vedere că erau cam 400 de persoane“, a notat Regina Maria în memoriile sale despre dineul încoronării.
După moartea lui Grigore Capșa, din cauza faptului că unicul sau fiu Anton murise în 1899 răpus de tetanos contractat în urmă unui tragic accident de călărie, firma este preluată de cele trei fiice ale sale Ana, Sofia și Margareta, iar conducerea afacerilor revine, conform ultimei dorințe a răposatului, unuia din gineri, inginerul Nicolae Zanne. Casa de comerț va prospera, urmășii având grijă să continue coordonatele impuse de Grigore Capșa: organizarea și stilul de muncă, cinstea în afaceri, calitatea produselor și respectul față de clientelă.
În 1907, în urma lucrărilor de reparare și renovare întreprinse, imobilul capătă înfățișarea sa actuală, prin adăugarea turnului de deasupra colțului clădirii.
 |
| Cofetăria Capșa Sinaia, 1910 |
După ce în timpul primului război mondial va traversa momente extrem de dificile, ocupanții germani oferind-o drept „pradă de război” colaboratorilor și aliaților lor bulgari care au transformat-o în „Casinoul ofițeresc și soldățesc bulgar”, secătuindu-i proviziile și golindu-i pivnițele, Casa Capșa cunoaște din nou o perioada înfloritoare. O dovadă în plus este și faptul că, după ce, începând din anul 1907, luase în exploatare restaurantul și cofetăria Hotelului Caraiman din Sinaia, cunoscuta casă de comerț ia în antrepriză, din 1912, Hotelul și Restaurantul „Palace” din aceeași localitate, ca și restaurantul Hotelului „Athenee Palace” și restaurantul bazinului „Lido”, începând cu 1926 și 1933. În anul 1936 proprietarii își manifestă intenția de a înlocui vechea clădire cu una ultramodernă, gen „blockhaus”, intocmindu-se chiar, la cererea lor, un proiect de arhitectură în acest sens. În cele din urmă lucrările se vor limita doar la o restructurare și redistribuire a spațiului, extinzandu-se restaurantul prin desființarea cafenelei, spre nemulțumirea obișnuiților ei – scriitori, artiști, gazetari, politicieni.
“Dacă ești prost la Capșa, e imposibil să fii deștept altundeva, măcar în scris”. Poetul Virgil Carianopol afirmă același lucru: “Ca să devii scriitor, trebuia să obții botezul Capșei, care, fără nici o firmă literară, era totuși redacția redacțiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire”. Într-adevăr, în anii de glorie ai Cafenelei Capșa, toți cei care însemnau ceva în viața culturală a Bucureștiului treceau pe acolo. Primul venit, la 8:00 dimineață, era poetul și matematicianul Dan Barbilian (Ion Barbu), mare amator de cafea filtru concentrată, care aproape că-și mutase acolo biroul de lucru. În orele care urmau, apăreau rând pe rând ceilalți obișnuiți ai casei: criticul Șerban Cioculescu, poetul Vlaicu Barna, scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Corneliu Moldovan, Ionel Teodoreanu, autorul romanului “La Medelini”, dar și fratele său, celebrul, rafinatul și causticul Păstorel. Mai târziu, li se alăturau Zaharia Stancu și G.M. Zamfirescu. Ion Minulescu era recunoscut ca unul dintre “stâlpii de bază ai cafenelei literare.
Cutremurul teribil din 1940 afectează în mod deosebit Hotelul Capșa ce va trebui complet refăcut, fiind grav avariat. După instalarea să la putere, regimul comunist îl va desființa cu desăvârșire.
În primăvara lui 1944, clădirea are din nou de suferit, două din bombardamentele americane, cele din 4 și 15 aprilie, provocându-i serioase distrugeri. Cu toate greutățile impuse de condițiile războiului și mai ales de lipsa de materiale de construcție, sunt întreprinse lucrări de refacere a imobilului.
Dar nici unul din neajunsurile cu care s-a confruntat pe parcursul existenței sale, nu a afectat-o atât de mult ca lovitura de grație primită prin instaurarea regimului comunist, acesta atentând nu numai la ființa ei fizică, ci mai ales la spiritul ei, distrugându-l. Intrată abuziv în proprietatea statului prin așa-zisa rechiziționare din ianuarie 1949, Casa Capșa va fi jefuită de zestrea pe care o avea – veselă, mobilier, rufarie s.a. – schimbându-i-se după un timp până și numele în Braseria București, pentru ca „boerescul Capșa” să-și piardă și identitatea.
Celebra „instituţie a fratilor Capşa”, a trecut cu toată zestrea materială în subordinea Societăţii Comerciale de Stat. Exploatarea de restaurante şi hoteluri a preluat, volens-nolens şi acest local cu veche şi frumoasă tradiţie românească, schimbând şi firma, în „Restaurant şi Hotel Bucureşti”.
După 1948, Capşa a devenit restaurant public, unde se servea şi Menu fix, care costa 8 lei. Prin anii 1965, când s-a desfiinţat sistemul de servire, a devenit restaurant cu „circuit închis”, adică nu orice muritor de rând avea acces. Maria Tănase, pe când era „Menu fix”, avea o masă rezervată. După 1990 s-a revenit la vechea denumire, restaurându-se şi localul, nimeni însă nu a reusit până în prezent să-i redea acel „spirit al Capşei de odinioară”, dispărut odată cu epoca antebelică, iar preţurile nu mai sunt accesibile oricărui muritor de rând, precum înainte de 1965, acum fiind un local de mare lux.
sursa:
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/macedo-romani-celebri/
http://www.qreferat.com/referate/diverse/MOSTENIREA-FRATILOR-CAPSA224.php
